Florian Bichir: "Îndrăznesc să cred că se întâmplă lucruri necurate în PDL. Nu ştiu de ce, dar am senzaţia stranie că am mai trăit aceste vremuri, pe vremea când guverna Convenţia Democratică."
Miroase a praf de puşcă, a răzmeriţă... Aceleaşi discuţii sterile, aceleaşi degete care arată ameninţător spre PNL şi PSD că au bătut palma şi îşi fac de cap. Gargară inutilă, cuţite înfipte pe la spate, cotonogeli în direct, orgolii între democraţii „pur sânge“ şi liberalii reorientaţi. Un spectacol destul de grotesc, iar speranţele sunt menţinute periodic de mesajele unui Emil Boc care anunţă că sunt la un pas, la o mustaţă de marea victorie. De un succes zdrobitor, care va face din PDL cel mai iubit partid al ţării.
Din punct de vedere organizatoric, între PSD şi PDL nu există mari deosebiri. Sunt partide-mamut, unde dictează grangurii, fie că îi numeşti baroni sau „personalităţi“. Zeci de centre de putere care se scurtcircuitează între ele, pentru a pătrunde sus. Pentru a nu fi ipocriţi sau a bate apa-n piuă, trebuie spus că în PDL nu s-au adunat oameni având aceeaşi ideologie sau acelaşi crez. Aceşti oameni se suportă din mai multe motive. Unii pentru că sunt anti-PSD! Alţii pentru că nu au prins loc la masa social-democraţilor când aceştia domneau faraonic peste România, iar acum mijeşte o speranţă de căpătuială. Unii din oportunism, pentru că dă bine să fii în partidul lui Băsescu, de parcă acest lucru ţi-ar aduce vreo imunitate sau cine ştie ce beneficii. Puţini la număr - extrem de puţini, din fidelitate faţă de Traian Băsescu.
Lipsa unui proiect clar face ca PDL să semene din ce în ce mai mult cu o convenţie democratică. Mult mai amorfă însă, pentru că miza anticomunistă s-a estompat, iar, pentru unii lideri PDL, social-democraţii sunt chiar simpatici. Diferenţa este doar de alternativă la putere!
Oricât ar fi de opt
