Vă salut. Cum mai staţi cu greaţa? Mie îmi mai trecuse, dar am văzut – cam tîrziu, spre ruşinea mea – California Dreamin’. Aoleu, ce jale m-a apucat! Şi ce gînduri... Pe de o parte, filmul are dreptate, aşa sîntem, nepăsători, ignoranţi şi proşti de-a dreptul; pe de alta, nu are, căci nu cred că a existat vreodată, în România, vreun om care să fi vrut să se răzbune pe americani că n-au venit în ’45. Dimpotrivă, s-a oftat masiv după perioada de dinainte de 1989. Şi, în timp ce se ofta cu o jumate de gură, cu cealaltă se aclama prin pieţe sosirea preşedinţilor americani şi integrarea în NATO. Mă rog, un film, oricît ar fi el de inspirat din realitate, rămîne un film. Cînd să mă mai lase greaţa, deschid televizorul. Şi dau peste legea retrocedărilor... Acuma, că a fost iniţiată de PC, partidul ăla de securişti şi afacerişti dubioşi, nu e de mirare. Însă, ca să vezi, chiar şi PD-L a votat pentru. Şeful suprem a văzut roşu în faţa ochilor de furie şi le-a trimis parlamentarilor legea înapoi. În concluzie, când se ajunge la interes, nici Băsescu nu-i mai poate opri pe deputaţii celui mai „cinstit“ partid românesc. Aşadar, cînd e vorba de ciolan, se muşcă şi stăpînul, fără ruşine... Tot din categoria lucrurilor care mă îngreţoşează, remarc apetitul lui Ion Iliescu pentru puterea din umbră. Bătrînul activist nu mai candidează la parlamentare, dar dă semne clare că e departe de a ieşi din jocul politic. Mai nou, dă semne că l-ar dori pe Oprescu drept candidat la preşedinţie din partea PSD. Ceea ce l-a pus pe Năstase pe jar. Stop. Năstase? Care Năstase? Adrian? Cum? Mai există? Bineînţeles: Adrian Năstase se află, bine mersi, în echipa de conducere a PSD, merge la televiziuni, dă interviuri, face declaraţii. Şi ce duel se preconizează: Oprescu versus Năstase! Ar fi de rîs, dacă nu ar fi de plîns. Cum mai staţi cu greaţa?... Am obosit. Din nou. A nu ştiu cîta oară. Dumnea