Uneori mă oblig să-mi privesc oraşul cu bunăvoinţă. Îmi impun să-i laud frumuseţea şi misterul, mă silesc să văd în el o miză pentru străini.

Rămân cu sufletul în curtea unei biserici vechi şi cu ochii lipiţi de o faţadă interbelică. Numai că exerciţiile de genul ăsta durează până ajung în centru, unde paragina e la vedere şi ronţăie clădiri preţioase, ocrotită de scuze, ridicări din umeri şi aruncări ale pisicii în curtea vecină. De ani buni, bucureştenii sunt beneficiarii unui paradox urban de care s-ar lipsi bucuroşi: ruinele noi. Ceea ce Traian Ungureanu identifica drept „tehnica neputinţei“ sclipeşte aici ca un pumnal înainte de împlântarea în pieptul victimei. Centrul Capitalei nu e sluţit doar de griul deprimant al bucăţilor de zid, ci mai ales de indiferenţa densă care le-a pregătit prăbuşirea.

Există case coşcovite şi la Roma, numai că lângă ele respiri aerul nobleţei şi al istoriei. Acolo trecutul te înconjoară din toate părţile, cu o sumedenie de arome şi culori, copleşindu-te. În ce priveşte ruinele de tip nou din Bucureşti, reţeta eşecului e mereu aceeaşi: dispreţ, delăsare, braţe încrucişate. Bunăoară, doar cei trecuţi de prima juneţe mai pot reconstitui din memorie cinematograful Feroviarul şi librăria I.L. Caragiale din zona Buzeşti. Cine trece azi pe acolo admiră vegetaţia sălbatică din spatele zidurilor şi câteva graffiti-uri provocatoare. Nimic nu lasă să se întrevadă urma unei idei sau adierea unei soluţii de salvare. Prin pereţii murdari a pătruns un sfredel care a lăsat câteva găuri negre. Imaginea e hâdă. Ai sentimentul că priveşti chipul unui lepros căruia boala i-a mâncat nasul.

Centrul propriu-zis musteşte de monumente ale nepăsării. Berăria Gambrinus pare gata să se prăbuşească la o pală de vânt cât de cât consistentă. Fost loc de freamăt, clinchet şi viţuri, locanta îndură neputincioasă eroziunea şi se l