Licoarea care i-a răcorit pe români de-a lungul secolelor, pentru un preţ de nimic, a devenit o specialitate tot mai rară şi mai scumpă. Au existat vremuri în care braga se cumpăra de pe toate drumurile, de parcă ar fi izvorât din pământ. Sursa: Dana Bălan

1 /.

Au băut-o turcii, a băut-o şi Caragiale, şi toţi cei cărora le-a fost dat să audă în zilele caniculare „Braaagă reeece aveeem!“. Pe atunci, dacă găseai ceva la preţ de chilipir, ziceai că a fost „ieftin ca braga“. Prin anii ’70 şi ’80, la cofetăria „Trandafirul“ din Galaţi se vindeau şi 200 de litri de bragă pe zi, din mai până în octombrie.

Anii 2000 anunţă dispariţia unei lumi, cu tot cu delicatesele şi trufandalele ei. Paradoxal, deşi e o băutură care se face bună de aruncat în două zile, braga încă rezistă.

Ultimii bragagii, la Galaţi

Dacă ar fi să ţinem cont de părerile domnului Gabriel Cătălin Pauliuc, aflat în situaţia de a fi împlinit deja 40 de ani şi de a fi emigrat „pe jumătate“ în Italia, la Roma, am afla două lucruri: unu, că nu oricine poate să prepare bragă, şi doi, că, de îndată ce pui piciorul în oraşul Galaţi, simţi „pur şi simplu“ cum din unii oameni se revarsă necontenit ceva straniu: „Ceva ca o răutate“ ar fi cele mai potrivite cuvinte ale sale.

De-a lungul timpului, pesemne aceleaşi resentimente i-au încercat, faţă de meseria lor aparent măruntă, pe toţi bragagii din judeţ. Numai cine nu a gustat din băutura dulceagă, de o culoare indescriptibilă - în faţa căreia ai revelaţia unei anumite eleganţe nebănuite a culorii maro -, nu ştie câtă savoare, câtă istorie şi cât chin se ascund dincolo de tejghea. Vremurile l-au răzbunat însă, cumva, şi pe Gabriel Cătălin Pauliuc.

Cazanul imens de fontă, care i-a marcat copilăria, mai există şi acum, iar reţeta de preparare a băuturii, care se vindea doar dacă era rece c