Vladimir Tismăneanu: "Actuala dezbatere în jurul statutului foştilor delatori mi se pare cât se poate de necesară pentru limpezirea apelor în societatea românească."

Abominaţia rămâne abominaţie, indiferent cine a comis-o. Scrisoarea lui H.-R. Patapievici către Herta Muller surprinde cu gravitate nevrozantul paradox al unei societăţi în care foştii informatori convieţuiesc impenitent cu cei pe care care i-au turnat, dar şi cu foştii ofiţeri care îi recrutau, îi controlau şi le dădeau dispoziţii. O Românie în care s-ar fi introdus o lege a lustraţiei ar fi fost una mult mai curată din punct de vedere moral şi psihologic. Foştii nomenklaturişti au făcut tot posibilul pentru a împiedica un proces care ar fi distrus moştenirile comunisto-securiste.

Proclamaţia de la Timişoara a fost atacată în mod furios de maşina propagandistică dirijată de Iliescu şi Roman. S-au conceput cele mai elucubrante scenarii privind riscurile unor „vânători de vrăjitoare“, încercându-se să se inoculeze în populaţie o stare de teamă în raport cu ceea ce era de fapt un act de asanare politică şi morală. Opoziţia în raport cu lustraţia a venit, în chip constant, din acele cercuri care se simţeau direct vizate: foştii activişti comunişti (plătiţi, deci membri ai nomenklaturii instituţionalizate), foştii propagandişti oficiali (turiferarii de serviciu gen C.V. Tudor, M. Ungheanu, Adrian Păunescu şi alţi protocronişti agresivi, dar şi foşti directori de reviste politice şi funcţionari ai unor instituţii ale îndoctrinării comuniste, precum aşa-zisa academie „Stefan Gheorghiu“), foştii securişti, dar şi foştii membri ai aparatului de „educaţie politică“ din armată.

Aşa s-au născut publicaţii gen „România Mare“, în care au fost (şi sunt) calomniaţi toţi cei care s-au opus comunismului şi militează pentru democraţie. De la Corneliu Coposu la Doina Cornea, de la Moni