Dacă, într-adevăr (după cum afirmă comentatorii noştri politici), mutarea Oprescu e opera preşedintelui de onoare al PSD, Ion Iliescu, atunci avem de-a face cu o mutare salutară; aceasta era, de altfel, singura cale pentru ca PSD-ul să cîştige Primăria Capitalei. Nu exista nici o altă posiblitate. Cu un candidat pe faţă, partidul lui Geoană, în ciuda nemulţumirii (dacă nu chiar a antipatiei) crescînde pe care o au bucureştenii faţă de „guvernarea“ de dreapta, Blaga ar fi cîştigat lejer alegerile. Dacă, însă, succesul lui Oprescu e opera hazardului, atunci ar trebui să aplaudăm hazardul, care, printr-o mişcare a neaşteptată, a reechilibrat aşezarea forţelor pe eşichierul nostru politic. Cîştigînd capitala, PDL-ul şi-ar fi spulberat anticipat adversarii la alegerile parlamentare din toamnă, cînd, prin semnalul transmis electoratului, ar fi putut cîştiga un procent suficient de mare pentru a guverna de unul singur. Ar fi fost bine, ar fi fost rău? Experienţa ne învaţă să fim prudenţi atunci cînd puterea încape pe mîna unui singur om sau a unui singur partid. Partidul prezidenţial şi regimul autoritar Ţinînd cont că PDL-ul este un partid prezidenţial, am fi asistat la spectacolul instaurării unui regim autoritar, zic eu, nu tocmai luminat... Semnele unei astfel de tendinţe, desigur, există. Ele ne-au fost transmise sub mai multe forme. Însuşi războiul dintre cele două palate îşi are punctul de plecare în dorinţa preşedintelui Băsescu de avea un partid propriu, care să nu crîcnească la ordinile lui. Dacă premierul Tăriceanu ar fi fost mai „moale“, astăzi PNL-ul său ar fi dispărut de pe scena noastră politică. Tăriceanu s-a opus şi, în ciuda tuturor erorilor, timpul l-a salvat. Alte semnale îngrijorătoare: băile de mulţime, atacurile la adresa presei; ridiculizarea, culpabilizarea şi chiar diabolizarea adversarilor politici (Iliescu, de exemplu); îndepărtarea din