Satul meu n-are nici un semn particular. E pe un rîu mic şi leneş, care nu se poate da jos din pat şi nici din matcă nici măcar după o ploaie zdravănă de o săptămînă. Pe rîu îl cheamă Cotmeana, judeţul e Argeş: cumanii ne-au lăsat în leasing pădurea cu zăvoaie, tăiată pe şest sub orice regim, cîmpul mai întins ca mările de pe Lună, pînă, hăt departe, la Miroşi. Nici nu ştiu dacă localitatea asta există: poate e doar un nume pe care localnicii l-au dat necunoscutului. Mulţi n-au plecat niciodată mai departe de Piteşti. Alţii, şi mai mulţi, nu s-au mai întors niciodată din Spania. La sărbătoarea satului, la căminul cultural renovat de puterea politică locală, cuplurile în etate au primit premii pentru jumătate de secol de căsătorie. Un milion a fost tainul lor anul trecut. Banii n-au recompensat fidelitatea, ci mai degrabă statornicia. Ca şi cărţile de istorie proletcultiste, ţăranii noştri pot spune cu capul sus: "Sîntem aici de-o mie de ani. N-am bătut-o decît de vreo cîteva ori!".

În copilăria mea, satul avea zece mii de locuitori. Îi spunea comună, şi-ar fi ajuns şi oraş. Dar a avut noroc de cîteva împuşcături la Bucureşti şi-a rămas cu două blocuri, pe lîngă care cresc acum curci dezorientate: e greu cînd nu ştii care e curtea stăpînului... Între bogăţiile lui se numără petrolul şi deci ţeava de sondă de furat, folosită în cele mai ingenioase moduri în curtea omului. Facem şi agricultură, însă ne plac mai mult plantele care muncesc pentru noi. Prunele, de exemplu, care n-au nevoie decît de puţină încurajare pentru a se transforma în ţuică. Şi cred că aţi auzit de ţuica de Argeş: ar trebui să-i facem un pavilion dedicat la Fundeni, secţia de boli ale ficatului.

Acum însă, nici oamenii nu mai pot să mai bea cine ştie ce. Cei mai mulţi sînt bătrîni şi nevolnici. Peste bătăturile de la sapă le-au adăugat pe cele de la telecomandă: satul e cablat. Dar