Vicecampioana olimpică ar fi vrut să facă tenis de masă şi a ajuns la scrimă dintr-un capriciu al fratelui ei. Ana Maria Brânză a ajuns târziu, miercuri noapte, în Satul Olimpic. Vorbim de fusul orar aiuritor al Beijingului, unde timpul trece repede, de parcă l-ar lua Michael Phelps pe umeri şi ar înota cu el în spate. Ana luase o medalie de argint la spadă, se uita la ea şi nu prea ştia ce să facă. Cum se face. Se juca, aşa, cu ea în palmă, şi se uita în tavan.

1 /.

„N-am treabă cu emoţiile“

Era convinsă că oboseala o va doborî. Aiurea! „Medaliile astea olimpice îţi dau insomnii, n-am putut să dorm deloc, nu ştiu ce a fost cu mine, e prima oară când mi se întâmplă asta după un concurs, încă nu-mi dau seama de ce...“, povesteşte Ana. Se ţine tare: „Eu nu sunt o tipă emotivă, nu am eu treabă cu emoţiile, cu astea...“. Pozează în dură. Aşa a făcut şi după partida din „optimi“, cu rusoaica Şutova, când fugind spre vestiar a aruncat chicotind: „Ce bine îmi pare că am bătut-o p’asta. Şi am mai şi înţepat-o. Este!“.

Pentru reporter era bine să fi spus că a plâns de fericire toată noaptea, dar ne avertizase încă de la conferinţa de presă că nu e deloc fericită, ci doar „satisfăcută“. Pentru domnişoara Brânză, fericirea înseamnă doar locul 1. Aurul.

Puştiul agasat şi desenele animate de pe Cartoon Network

Trecuse mult de miezul nopţii când Ana a reuşit să aţipească. În Rahova, un cartier de la marginea cealaltă a lumii, se lăsa seara, se stingeau luminile, începea să vină toamna. Povestea spadasinei începe de acolo, de demult. De la un puşti care privea la sala de scrimă a clubului Steaua, când pleca el de la fotbal. Acum am putea spune că îl fascina ceva, cum fascinează din stradă nocturna aprinsă pe stadion. Dar adevărul, neromanţat, e altul: fratele Anei, căci el e puştiul, se gândea că n-ar fi rău ca so