Horia Roman-Patapievici: "Totul este atât de colorat şi de săltăreţ în viaţa noastră publică, încât, de amploarea excitaţiei, am devenit incapabili să mai deosebim lucrurile importante de cele nesemnificative".

Ce se spune, e spus răstit şi înfierbântat. Substanţa discuţiei nu variază în funcţie de subiect. Nici referinţele invocate. Obiceiul televiziunilor de a folosi mereu aceiaşi comentatori lasă în privitor impresia că sportul nu diferă prin nimic de economie ori de ştiinţa dreptului şi că, în fond, totul este politică, adică venalitate, luptă oarbă pentru putere, neruşinare şi furt. Nici atitudinea nu e adaptată în vreun fel împrejurărilor. Despre orice se discută, se discută cu un ton egal de ridicat, de inflamat, de ultimativ. Mediul de fundal al oricărei informaţii ori discuţii a devenit vacarmul, iar mediul, cum se ştie, e chiar mesajul. Mesajul liminar şi subliminal transmis de mediul nostru public este vacarmul. În el, totul se îngroapă; din el, nimic nu iese la iveală. În loc de informaţii, suntem bombardaţi cu vacarm.

În lumea politicii, uniformitatea de reacţie şi gestică a unui Gigi Becali la absolut orice i se întâmplă ilustrează perfect, în grotesc, uniformitatea de ton a tuturor dezbaterilor, indiferent de subiect, miză ori urgenţă. E suficient să spui politică, pentru ca moderatorii să adopte atitudinea deriziunii, iar politicienii să se pună pe pilot automat de ură, comportându- se la fel de iraţional şi previzibil precum cocoşii de luptă aruncaţi în ring. Politica românească a căpătat un sunet propriu, care e numai al ei: are monotonia sterilă, vulgară, agresivă şi exasperantă a muzicii rap. Pleacă de oriunde (stradă, tramvai, parlament, guvern) şi nu duce nicăieri. Ratingul vrea sânge, iar politicienii, în schimbul puterii, îl oferă.

Ce vrea însă publicul? Aparent, vrea ce vrea şi ratingul, de vreme ce ratin