O poveste de dragoste care moare in locul unde a inceput
Costandina
Drumul pe care sunt arata ca un balaur insetat, zvarcolindu-se in mijlocul arsitei. Se inalta catre cerul cel mare, pe varfurile dealurilor, pentru ca apoi sa se prabuseasca in adancurile vailor, sa se contorsioneze prin parjolite tuneluri vegetale. In dreapta, aproape de tot, sunt creste de piatra alburie, in care se agata nori subtiri. Trebuie sa fie masivul Buila. Nici un om. In marginea drumului, o fantana. Deasupra, o icoana. Ma apropii. Sfantul Ilie. O icoana ciudata, alburie, cum n-am mai vazut. Sfantul are o fata manioasa si senina in acelasi timp. Strabate norii intr-o caleasca stranie, trasa de doi cai albi. De sub rotile ei ies flacari, iar el tine in mana un harapnic, un fel de bici sfichiuitor care flutura in bataia vantului. "Iar imi furara galeata. Daca vi-i sete, am apa", zice o voce, iar eu tresar pentru ca femeia a aparut de nicaieri, din pamant, din tufisurile parjolite de arsita. E putin ragusita, ca oamenii obisnuiti cu tacerea. Ochii, de culoarea castanei, ard. Femeia, cu palarie de paie pe cap, dispare in spatele copacilor, la fel de brusc precum aparuse, in timp ce eu privesc imprejur. In spate, undeva, se afla un fel de salas, un adapost pentru o vacuta. In fata lui, femeia are cateva vrejuri de fasole. Vine cu o cana de tabla plina cu apa rece ca gheata. Beau cu ochii la ea si la Sf Ilie. Stam fata in fata. "Barbatu-meu, Ilie, el facu fantana", zice ea cu mana la ochi, aparandu-se de soare, "de-aia pusai icoana lu' Sfantu', in amintire. Barbatu-meu nu mai e.
Icoana cu Sfantul Ilie Il omorara. Pe 17 a lui mai se facura zace ani." Ma priveste in ochi si eu bag de seama ca privirile ei sunt ca lamele de otel. Poate ca are vreo 70 de ani, dar felul in care se sprijina in bota de corn si felul in care priveste imi spun ca femeia aceasta are pute