Mircea Mihăieş: "Cu această formulă ar trebui să ne adresăm celor care, într-o împrejurare sau alta, au fost unelte ale regimului criminal-represiv comunist şi se ambiţionează să joace în continuare un rol în viaţa publică".

Neexistând o lege care să tranşeze astfel de situaţii, intrăm în plin război al supoziţiilor, argumentării sterile, acuzaţiilor fără obiect - într-un cuvânt, în plin arbitrar. Ştiu, din episodul prezenţei la şcoala de vară de la Berlin a lui Sorin Antohi şi Andrei Corbea-Hoişie, cât e de dificil să administrezi corect cazurile de acest gen, făcând echilibristică între meritele obiective ale individului şi legile nescrise ale moralei. Iar în acea situaţie nici nu era vorba despre demnităţi publice, numiri în posturi, alegeri în structuri ale statului. Prin urmare, putea să opereze doar judecata individuală: îl barez pe X pentru că a turnat, şi-l înlocuiesc cu Y, care e curat ca lacrima. Moment în care se iveşte altă dilemă: ai pe cineva mai bun, sau măcar la fel de bun, pentru a-l înlocui? Ai prin sertare CV-urile multor intelectuali capabili să facă faţă unor confruntări ştiinţifice de înalt nivel, într-o companie de elită şi desfăşurate în două-trei limbi?

Cât n-aş da să ne prisosească experţii de acest calibru! Cum te raportezi, etic şi profesional, la un specialist pe care Universitatea din Viena n-are nicio rezervă să-l angajeze, cu dosarul lui cu tot? Din păcate, nici România comunistă şi nici cea a tranziţiei n-au produs prea mulţi actori de acest calibru. La noi, specialiştii (vă mai aduceţi aminte de cele cincisprezece mii de fantome ale lui Emil Constantinescu?) lipsesc din domenii întregi. Iar atunci când se întâmplă să răsară câte unul, e de obicei singurul pe întreaga tarla în discuţie! Scriu, aşadar, aceste rânduri ştiind foarte bine ce presiune apasă asupra ta dacă trebuie să decizi atunci când un ins cu un C