Lumea muzicală îl sărbătoreşte în aceste zile pe Antonin Dvorák, compozitorul-emblemă al Cehiei (născut pe 8 septembrie 1841), muzician care a marcat dezvoltarea muzicii ţării sale, prin apelarea la sonorităţile şi ritmurile specifice Boemiei şi Moraviei.

Originalitatea şi farmecul partiturilor sale l-au impus drept unul dintre cei mai semnificativi reprezentanţ i ai romantismului european, alături de Smetana, Liszt, Chopin, Ceaikovski, Glinka, Grieg etc. Devenit celebru mai ales datorită Simfoniei „Din lumea nouă“ şi a Concertului în si minor pentru violoncel şi orchestră, Dvorák a fost o personalitate complexă, autor a circa 200 de lucrări, atât în genul instrumental, cât şi în sfera muzicii de cameră, orchestrale (9 Simfonii, Dansuri slave etc.), vocal-simfonice ori a operei (de pildă Rusalka).

În urmă cu 4 ani a fost marcat, cu fast, centenarul morţii sale, readucându-se în atenţ ie valoarea multor piese pe nedrept neglijate, ca şi dimensiunea istorică a personalităţii sale. Încă din timpul vieţii, marele compozitor s-a bucurat de recunoaştere, mai întâi pe continentul american (unde a fost director al Conservatorului din New York), apoi la Londra şi în multe centre artistice europene. Ca o coincidenţă (inteligent exploatată de autorităţi), ziua centenarului Dvorák a corespuns cu data aderării Cehiei la Uniunea Europeană, considerându-se că muzica lui Dvorák este cel mai bun mesaj cu care ţara sa se poate prezenta în faţa Europei. Spre deosebire de Enescu, Dvorák a devenit un simbol al politicii internaţionale a ţării sale. Dacă Cehia a ştiut să lupte pentru impunerea dimensiunii europene a compozitorului lor fanion, România încă mai are multe de făcut în această direcţie, căci în contextul actual doar valoarea, singură, este greu să se impună în faţa unei societăţi în care promovarea şi reclama par a fi pârghii indispensabile. Din păcate,