Radu Anton Roman era de părere că: "Cine a învăţat să facă cinci ciorbe diferite poate să facă şi o sută, din orice, fără nici o carte de bucate" ("Bucate, vinuri şi obiceiuri româneşti", Editura Paidea, 2001). Fie că este preparată din carne sau legume, acrită cu borş, cu roşii sau cu corcoduşe sau pur şi simplu "dulce", ciorba este nelipsită de pe mesele lor. Datorită faptului că ne sunt atât de familiare, nici nu ne mai dăm seama de diferenţele care există între supă, ciorbă şi borş.

Radu Anton Roman era de părere că: "Cine a învăţat să facă cinci ciorbe diferite poate să facă şi o sută, din orice, fără nici o carte de bucate" ("Bucate, vinuri şi obiceiuri româneşti", Editura Paidea, 2001). Fie că este preparată din carne sau legume, acrită cu borş, cu roşii sau cu corcoduşe sau pur şi simplu "dulce", ciorba este nelipsită de pe mesele lor. Datorită faptului că ne sunt atât de familiare, nici nu ne mai dăm seama de diferenţele care există între supă, ciorbă şi borş.

IstoricIstoricii artei culinare ne spun că supele sunt tot atât de vechi ca şi istoria gătitului. Actul combinării de ingrediente variate într-o oală mare pentru a crea o mâncare nutritivă, uşor de digerat, simplu de făcut şi servit era inevitabil. Aceasta a devenit alegerea perfectă atât pentru culturile sedentare, cât şi pentru nomazi, pentru bogaţi şi săraci, pentru oameni sănătoşi sau suferinzi. Supa – precum şi ostropelul, mâncărica, terciul, terciul de ovăz etc. – cuprind ingredientele şi gusturile locale. Supa din Noua Anglie, gazpacho spaniol, borşul rusesc, minestrone italian, supa de ceapă franţuzească, won ton-ul chinezesc sunt toate variaţiuni pe aceeaşi temă.

Franţa – mama lorPe vremuri, supele, pentru că erau uşor digerabile, erau prescrise pentru bolnavii aflaţi în convalescenţă. Astăzi, restaurantele moderne îşi bazează meniul pe supe. În secolul al