Cât de importantă trebuie să fi fost mămăliga, în casa ţăranului român, încât vremurile de prosperitate şi cele de penurie să se socotească şi în funcţie de prezenţa ei pe masă?
Cât de importantă trebuie să fi fost mămăliga, în casa ţăranului român, încât vremurile de prosperitate şi cele de penurie să se socotească şi în funcţie de prezenţa ei pe masă?
Mihai Lupescu, acum un secol şi mai bine, scria în lucrarea lui "Din bucătăria ţăranului român": "Mămăligă, mandră, colenă, mangră, măligă, măliguţă, bucădărnic – e temelia hranei ţărăneşti. «Îi greu când nu-i măligă» ori «îi greu de câştigat mămăliga» înseamnă că vremurile-s grele şi că lupta pentru existenţă e vajnică. Când ţăranul are mămăligă, udătură (sorbitură), bucatele se găsesc lesne. «Da’ bine că-i mămăligă pe fund, că celelalte s-or găsi»".
Poveştile porumbuluiNu ştiu cum va fi trecut timpul pentru dumneavoastră, dar eu am fost crescută într-un sat de pe apa Tazlăului, de-o bunică pentru care mămăliga – aburindă, rotundă şi galbenă cum e luna în nopţile senine de vară – avea rosturile ei, pregătindu-se după legile locului. Se făcea din făină măcinată la moară, iar nu din cea cumpărată de la "bufet".
În copilărie, participam, alături de ea, la toate ritualurile şi gesturile "facerii mămăligii". Şi nu-i vorba aici numai despre ceasul acela în care mămăliga fierbea în tuciul vârât adânc în "plită", după ce dădea la o parte câteva cercuri de fontă, ca să-i facă loc. Ci de amiezile şi serile de toamnă târzie, când ne adunam, bunici, fini şi nepoţi, să "dezghiocăm" boabele, ca nişte dinţi galbeni şi laţi, de pe ştiuleţii adunaţi în saci de cânepă. C-un "ciucalău" dezvelit încercam să desfac, grăunte după grăunte, şirurile de "dinţi" de pe câte un ştiulete, ţinând isonul oamenilor mari, până ce mâinile mici începeau să mă doară. Durerea se ostoia repede, c
