Îndrăznesc să cred că Doina şi Ion Aldea-Teodorovici au fost copiii mei spirituali.
Îndrăznesc să cred că Doina şi Ion Aldea-Teodorovici au fost copiii mei spirituali.
Am fost cel care i-am îndemnat să compună şi să cânte lucrări patriotice, nicicum "patriotarde", după cum se căznesc să creadă unii. Am observat de la bun început că Doina şi Ion au o chemare specială, un dar trimis de Bunul Dumnezeu pentru acest gen de cântec deloc uşor şi tocmai de aceea de rar dat. Mai exact, rar reuşind chiar compozitorilor cu o mare experienţă artistică. Eram nespus de fericit observând că şi oamenii simpli din Basarabia au intuit ceea ce observasem eu, dânşii neavând o educaţie patriotică firească pentru cântecul de vibraţie patriotică firească pentru o patrie firească. Zic "patrie firească", pentru că până nu demult patria basarabenilor era Uniunea Sovietică.
IMNUL. După anii ’90 doream mult ca Doina şi Ion să cunoască România. Până în ’90 eu reuşisem să trec Prutul de trei ori. Reuşisem să-mi fac şi nişte mari prieteni care sunt şi nişte mari artişti – Nichita Stănescu, Marin Sorescu, Ioan Alexandru, Ion Popescu Gopo, Sabin Bălaşa, plecaţi la strămoşi, şi Adrian Păunescu, Dumitru Radu Popescu, Eugen Simion, Mircea Radu Iacoban, Radu Cârneci, Dinu Săraru, Mircea Tomuş... Cu ajutorul lor reuşisem să-i port pe cei doi mari artişti, Doina şi Ion, care descopereau pentru prima oară fireasca lor patrie, prin toate provinciile româneşti... Repede îi îndrăgise şi Ţara. Erau fericiţi şi mă întrebau ce puteam face pentru Ţară. Le-am spus că au făcut destul pentru ea. Dar nu chiar totul. Ar fi extraordinar dacă am compune pentru fiecare provincie – Transilvania, Moldova, Muntenia, Oltenia, Banat – câte un imn. Ideea îi înflăcărase lui Ion inima. "Începem chiar azi lucrul", mi-a spus. L-am început. Pentru că noi lucram permanent. Oriunde şi ori
