Dezinteresul manifestat pînă de curînd de dicţionarele noastre pentru cuvântul haloimăs confirmă faptul că literatura secolului al XX-lea nu prea a făcut obiectul unor preocupări filologice (de explicare a termenilor, prin note şi comentarii lexicale). Termenul apare, cum bine se ştie, în Patul lui Procust (1933), şi nu doar rostit în treacăt, ci subliniat de un dialog metalingvistic între personajele Emilia şi Fred Vasilescu: "Un tip pe care nu-l cunoşti... Era puţin cam haloimăs, dar era simpatic. Surîde strîmt. - Ce e haloimăs? - Nu ştii... serios? - Spune-mi! Nu ştiu cum să-ţi spun... Dar se zice de cineva care e aşa... Şi gîndindu-se, cu buza scurtă: Cum să-ţi spun? şi hotărît: haloimăs!... aşa, cu figuri". Scena surprinde foarte bine un moment din răspîndirea termenului în argoul "(semi)monden" bucureştean şi în genere din modul de circulaţie orală a cuvintelor la modă: folosite intens, dar imprecis, greu de definit altfel decât printr-o atitudine subiectivă. Cuvîntul haloimăs are, în această atestare a unei folosiri aproximative şi stîngaci explicate, un uz adjectival, vag depreciativ, care ar putea fi echivalat contextual prin "aiurit, nebun". Apariţia într-un roman important nu i-a asigurat totuşi cuvîntului intrarea în dicţionarele generale; dacă cel al Academiei (DA/DLR) trecuse deja de litera H, golul de informaţie ar fi putut să fie umplut de Dicţionarul limbii române moderne (DLRM, 1958) şi mai ales de DEX (1975, 1996). Nu s-a întîmplat aşa; nici măcar Micul dicţionar academic (MDA, II, 2002) nu l-a inclus în lista sa de cuvinte. Haloimăs a fost, în fine, înregistrat de Noul dicţionar universal (2006), cu eticheta de uz "familiar", cu definiţia "învălmăşeală, harababură, brambureală, vălmăşag, amestecătură" - dar şi cu indicaţia "etimologie necunoscută". Dicţionarul explicativ ilustrat (DEXI, 2007) cuprinde termenul cu definiţia sa, dar şi cu explicaţia