Momentul în care tot ce avea importanţă – averea, succesul, iubirea – nu mai are niciun sens. Iniţial o nuvelă, "Un caz clinic" este o dramatizare făcută de Buzzati la sugestia lui Giorgio Strehler, montată de acesta şi apoi tradusă în franceză de Albert Camus. Nu este unul dintre acele spectacole la care să te duci ca să mai uiţi de tensiunile zilnice: dimpotrivă, marele prozator italian Dino Buzzati vrea să spună că tot ceea ce trăim are un sfârşit şi că în acea clipă tot ce avea importanţă – averea, succesul, iubirea – nu mai are niciun sens.
Un energic şi eficient om de afaceri aude o voce feminină care-l cheamă. Cei din jur nu aud vocea, cred că e bolnav şi-l trimit la nişte analize. Cadrul realist din care se dezvoltă metafora (descris mai întotdeauna minuţios de către marii scriitori din secolele trecute) este transpus scenic (regia: Claudiu Goga) cu acurateţe şi cu suficient mister pentru a da de înţeles că adevărul nu locuieşte în biroul industriaşului, ci se transmite prin vocea pe care doar el o aude.
O vizită banală a unui om, considerat sănătos, într-o clinică unde se practică procedee „novatoare”, se transformă într-o coborâre când arţăgos contestatară, când revoltată, când stupid supusă, când înţelept acceptată. Întovărăşit de trăirile unor suflete cu care nu are nimic în comun, acum obligat să le asculte tânguirile şi concluziile,
Giovanni Corte (Cornel Răileanu) învaţă să moară pe măsură ce înţelege să se desprindă de fleacurile care i-au umplut viaţa. Nu prea are cu ce să le înlocuiască şi, confruntat cu propriul pustiu, golit de propriul conţinut, personajul se stinge sub ochii spectatorului.
Vocea auzită doar de el l-a atras spre unica experienţă cu parcurs individual fără niciun antrenament. Mijloacele folosite de către Răileanu pentru transformarea aroganţei şi trufiei în smerenie sunt exp
