E nevoie de curaj pentru a organiza anual un Festival al Dramaturgiei Romanesti, cum este cel ajuns in 2008 la editia a XIV-a. Teatrul National din Timisoara a crezut in acest proiect si tanara regizoare, devenita directoare, Ada Lupu crede in valorile tinerei dramaturgii, convocate cu precadere la aceasta editie. E nevoie de curaj pentru ca, privind afisul curent, dramaturgia romaneasca, tanara sau adulta, nu pare a fi o prezenta care sa sara in ochi. Refugiate in spatii neconventionale (cu laudabila exceptie a Nationalului bucurestean), povestile dramatice ale tinerilor autori se adreseaza unui public de nisa, celor care se identifica usor cu personajele mai mult sau mai putin marginale, nemultumite de toti si de toate, dar mai ales de adultii fosti comunisti opaci si marginiti sau de actualii profitori marginiti si opaci, gata sa se bucure de dreptul la libera circulatie in Uniunea Europeana si aiurea. In structurile dramatice mai evoluate, lumea capitalismului triumfator e la fel de netrebnica si limitata ca si aceea lasata in urma.
Dupa ce am aplaudat capetele de serie - Stop the tempo! de Gianina Carbunariu, Ingerul electric de Radu Macrinici, Amalia respira adanc de Alina Nelega -, reluarea acelorasi scheme repeta in oglinda cliseele primei perioade a literaturii de propaganda comunista, cand originea sociala determina caracterul, iar conflictul evolua fara surprize, justificand maniheismul represiunii politice. Piesele vazute de mine anul acesta la Timisoara au confirmat impresia de ansamblu: fiecare poate fi discutata amanuntind ce e bun si ce e doar schitat, dar refuzul unei structuri dramatice coerente nu creeaza cine stie ce deschideri revolutionare, ci doar fragmente de haos. Suma saraciilor nu da bogatie si, in comparatie cu ceea ce stiu din dramaturgia altor tari postcomuniste, dramele romanesti mi se par handicapate de dorinta de a surprinde