Pentru Liliana Negură, locotenent al Batalionului „Lupii Negri“, cele şase luni de misiune în Irak au învăţat-o să prindă curaj.

1 /.

Uniforma pestriţă şi bocancii de militar pus în slujba păcii i-au venit perfect atunci când, urcată în avion, s-a simţit cu adevărat soldat. „Curiozitate, orgoliu personal şi un pic de nebunie“ - cu asta s-a înarmat prima dată când a decis să plece, pentru şase luni, într-o misiune în războiul altora. Pacea, oricâte interese ar purta, e universală. Lupta pentru ea, la kilometri distanţă şi câteva grade în plus peste 50, este, mai întâi de toate, un avantaj material. Mai apoi, vin mândria soldatului şi laurii pe care îi culegi pe aeroport, la întoarcerea acasă.

Pentru Liliana Negură, locotenent al Batalionului „Lupii Negri“, întors în septembrie din misiunea în Irak, războiul a fost o aventură care n-a scăpat-o de grijile pentru „acasă“. Odată aliată păcii, a trebuit să-şi îndeplinească misiunea până la capăt.

Pază pe linia întâi

Cele câteva misiuni la care participa într-o zi, de a apăra instituţii sau locuri publice din Irak, i-au făcut inima cât un purice, deşi avea sprijinul militarilorbă rbaţi şi al armei. Vâjâitul rachetelor, praful lăsat în urmă de blindate şi tristeţea oamenilor de acolo, victime fără vină, au făcut-o pe Liliana să gândească, totuşi, pozitiv şi să se încreadă în succesul acţiunii lor. Deşi pacea era departe, toate i se păreau mai reale ca oricând. Gradele din termometru, pe cât de multe, pe atât de moleşitoare, au purtat-o printre zonele roşii, acolo unde zboară rachete şi se prăbuşesc bombe la întâmplare. Adăpostul a fost mereu baza militară deasupra căreia, din când în când, zburau rachete şi planau pericole.

Pe tocuri, în unitatea militară

Armata se ţine ferită de ochii curioşi care sfredelesc porţile de fier. Dincolo de ele, v