În perimetrul misterios şi imprevizibil al Lipscanilor s-a consumat un eveniment care poate fi socotit, din mai multe puncte de vedere, drept unul emblematic pentru lumea noastră care se schimbă atât de rapid.

La prima vedere, totul poate părea firesc şi obişnuit: fabrica de bere Timişoreana şi-a amenajat un nou local care se numeşte Curtea Berarilor, iar cum orice acţiune de acest fel presupune un anumit ceremonial, şi acesta s-a consumat, conform cutumei, cu invitaţi, cu presă, cu public.

Însă o privire ceva mai atentă, dezvăluie un lucru cu totul nou, şi anume o discretă şi naturală predare de ştafetă. O lume dispare, iar pe ruinele ei invizibile se naşte o alta. Istoria melancolică cedează paşnic în faţa unei contemporaneităţi intempestive şi eficiente. Curtea Berarilor de astăzi este Curtea Sticlarilor de ieri. Şi poate chiar acest moment marchează restaurarea profundă a Bucureştilor vechi, a centrului istoric, iar o asemenea restaurare nu priveşte doar consolidarea clădirilor, refacerea faţadelor şi înlocuirea infrastructurii, ci şi, sau mai ales, reconversia funcţiilor şi reconstrucţia morală.

Atât de pitoreştile ateliere de sticlărie, în care cuptoarele duduiau infernal şi materia topită prindea forme imprevizibile la capetele unor ţevi în care suflau un fel de stăpâni ai focurilor veşnice, au amuţit subit, iar locul lor a fost preluat de susurul fluidului rece şi chihlimbariu al berii, de sticla încremenită, de spuma angelică şi perisabilă.

Nu numai o dinamică a pieţei şi o simplă tranzacţie comercială trebuie observate aici, pentru că dincolo de acestea se ascunde adevăratul eveniment: lumea se schimbă. Iar de această schimbare ştiu şi sticlarii de ieri, şi berarii de astăzi. Pentru a confirma succesiunea, dar şi pentru a-şi susţine solidaritatea, ei s-au întâlnit chiar cu prilejul inaugurării, primii ca