Ca om cu programul încărcat ce mă aflu, că e la modă, nu apuc aproape niciodată să văd un film de la cap la coadă. Sursa: Zoltan Lorencz
De cele mai multe ori, nu prind nici începutul, nici sfârşitul. De aceea, pentru mine reluările pică la fix. Îmi completează povestea. Dar cu „Seinfeld“ este vorba de cu totul altceva.
„Seinfeld“ este serialul despre nimic şi despre tot. De aceea, nu există un moment zero, un punct de inflexiune sau vreun final. „Seinfeld“ e. Nu aniversăm în această săptămână nimic, nu e niciun episod-bornă. De aceea, astăzi vă propunem o copertă despre „Fenomenul Seinfeld“. Ar fi de-a dreptul banal şi total nepotrivit să vorbim despre „Seinfeld“ cu o ocazie specială. În realitate, este vorba, pur şi simplu, despre plăcerea de a deschide televizorul şi de a vedea, a nu ştiu câta oară, secvenţe din celebrul serial.
Eu, unul, mi-am reproşat adeseori faptul că nu sunt fan a ceva. Că n-am un viciu, ca toată lumea. Mă alint, spunând asta. Pentru că sunt bolnav de seinfeldită. Aş putea să revăd de zeci de ori fazele cu Kramer intrând în apartamentul lui Jerry sau zâmbetul ori întristarea, după caz, din ochii lui George Costanza. Aş putea să îi ascult la nesfârşit pe cei patru amici, Jerry, Elaine, George şi Kramer, discutând despre cele mai importante lucruri care se găsesc în cele mai neînsemnate banalităţ i. (Să nu uit să-l pomenesc pe Newman, poştaşul!) Aş putea să văd „Seinfeld“ „în buclă“, iar şi iar. Prin urmare, o să mă bucur să o fac, de fiecare dată.
Maeştri comediei
