„În fertilul prim sfert al secolului trecut, când vechiul nu era încă vechi, iar noul nu era chiar nou...“.

Aşa îşi începe Graydon Carter - un reper pentru oricine aspiră la faimă, bogăţie şi stil - un editorial consemnând cea de-a 95-a aniversare a prestigioasei reviste „Vanity Fair“. Într-o epocă în care societatea americană se îndrepta cu paşi fermi spre Marele Crah Financiar, o revistă de stil de viaţă înghiţea, în numai doi ani de la apariţie, mai multă publicitate decât orice alt lunar din State. În „Bâlciul deşertăciunilor“ scria toată lumea, de la P.G. Wodehouse şi Aldous Huxley, până la D.H. Lawrence. Dincolo de condeie cu ştaif, era imaginea, provocatoare şi foarte modernă, înfăţişând o societate decadentă, sensibilă exclusiv la moda care nu se sătura doar cu croiala hainelor şi cu acordurile de jazz, dar începuse să se înfrupte şi din descoperiri recente, ca maşina, telefonul, becul, radioul sau avionul.

Un veac mai târziu, într-o Americă traversată de criza financiară, dar şi de un modernism care-ţi taie respiraţia - hologramele reporteriţelor vorbesc în studioul alegerilor despre primul preşedinte de culoare -, „Bâlciul deşertăciunilor“ îşi vede netulburat de drum.

În România, nu avem „Vanity Fair“, dar deşertăciuni - câte poftim. Să luăm, bunăoară, o zi de joi - cu menţiunea că orice locuitor al Bucureştiului cu pretenţii mondene ştie că joi a devenit noua vineri, adică încă o ocazie de a ieşi în oraş fără grija deşteptătorului. La ceasul la care preşedintele se gândea, poate, la discursul pe care avea să-l ţină înainte de plecarea la Bruxelles, pe marginea resurselor României de a depăşi criza care nu ne va ocoli, mult mai mulţi oameni decât vă închipuiţi se întrebau cu ce aveau să se îmbrace pentru a da bine la suita de mondenităţi care-i aşteptau. În plus, era şi foarte greu de ales locul în care să sfidezi criza