După suprarealismul comunist, avem de a face cu un soi de abstracţionism comunitar. Ce om cu mintea întreagă poate refuza să se bucure de integrarea României în Uniunea Europeană? Am intrat, în sfârşit, într-un club select. Suntem în rândul lumii, nu mai avem nevoie de paşapoarte şi de vize inaccesibile pentru a călători în lungul şi în latul continentului, avem aproape toate beneficiile cetăţenilor „de la centru”, iar în aeroporturi nu mai facem coadă, melancolici, la ghişeul „non-EU”.  Europa e un model, o promisiune de viitor, o nouă ordine, în care libertatea şi rigoarea convieţuiesc civilizat. Fără ţinta integrării, am fi moţăit, îndelung, în echivocurile tranziţiei, fără „cenzura” binevoitoare a experţilor bruxellezi – singura „opoziţie constructivă” pe care am avut-o după revoluţie – am fi trăit zănatic, amânând tot ce se putea amâna, strecurându-ne şmecher, păcălind lumea şi pe noi înşine.

Odată integraţi, ne-am destins, e drept, niţeluş cam repede, am dat focul mic, ne-am legănat, voluptuos, în euforia victoriei. Ne atinsesem scopul, şi am crezut că putem intra într-o binemeritată vacanţă. Din fericire, Uniunea Europeană nu iartă: e cu ochii pe noi, ne trage de urechi, ne provoacă şi ne amendează. Ea îşi arată, fără menajamente, chipul întreg, un chip care nu e făcut numai din zaharuri, ci şi din acreli şi vigilenţe funcţionăreşti. Amorul pentru UE capătă, astfel, un halou de penumbră.  De altfel, dincolo de veghea ei legitimă şi utilă, organizaţia are şi o mulţime de ticuri antipatice: ne confruntăm, adesea, cu o specie nouă de birocraţie, cu o exigenţă care ia aspectul dezamăgitor al unei ideologii. De undeva, din spaţiul sibilinic al experţilor, vin asupra noastră, pe lângă acadele, tot soiul de bizarerii procedurale: reguli stricte, pagode de hârtie, obtuzităţi îndărătnice, principii inflexibile, fără legătură cu realitatea. Ni se prescriu