Impulsul nu poate veni decât de la Washington, atâta vreme cât Europa pare paralizată când vine vorba de problema israeliano-palestiniană. La capătul celor două mandate ale lui George Bush, procesul de pace între israelieni şi palestinieni nu numai că s-a împotmolit, ci a regresat de-a dreptul. În urmă cu opt ani, abia  instalat la Casa Albă, preşedintele american a decis să se distanţeze de un proces de pace israeliano-palestinian, care se gripase cu câteva luni mai devreme, la summitul prost pregătit de la Camp David. Ignorând “parametrii” unei soluţii lăsate moştenire de predecesorul său, Bill Clinton, Bush a renunţat puţin câte puţin la rolul de arbitru imparţial, cerut de către ambele părţi.

Două mandate mai târziu, perspectiva păcii pare tot mai îndepărtată după divizarea mişcării naţionale palestiniene şi accelerarea colonizării Cisiordaniei de către israelieni. Situaţia este într-atât de dramatică, încât unii încep să se îndoiască de viabilitatea soluţiei “cu două state”. Împotmolirea fără speranţă a iniţiativelor diplomatice succesive - “foaia de parcurs” de la  Annapolis promitea o Palestină independentă întâi în 2005, apoi în 2008 nu a făcut decât să întărească tabăra detractorilor.

În ceea ce-i priveşte pe palestinieni, Hamasul - un simptom al acestui eşec - este cel mai avantajat. În Israel, partidul Likud speră să capitalizeze la urne, în februarie 2009, de pe urma dezamăgirii provocate de politica unilaterală promovată de un Ariel Sharon prea rapid sărbătorit pentru o retragere din Gaza rămasă fără vreun rezultat pozitiv.

Neputinţa celor două părţi de a-şi surmonta neîncrederea reciprocă, calculele sterile şi dublul joc cu care s-au obişnuit demonstrează, mai mult ca niciodată, necesitatea unei noi abordări. Iar impulsul nu poate veni decât de la Washington, atâta vreme cât Europa pare paralizată când vine vorb