Istoricul Titus Livius relatează episodul violării Lucreţiei, soţia credincioasă a lui Collatinus, de către Sextus Tarquinius, fiul regelui Romei. Sursa: Mihai Cosma

Răvăşită de această experienţă, Lucreţia se sinucide. Soarta acestei femei deosebite, singura credincioasă soţului dintre matroanele Romei, l-a impresionat pe André Aubey, care a scris drama „Le viol de Lucrèce”, din care s-a inspirat compozitorul britanic Benjamin Britten când a compus (în 1946) opera de cameră „The Rape of Lucretia”.

Acestă operă a fost prezentată aseară la Szeged, în cadrul Festivalului-Concurs organizat în parteneriat cu Mezzo TV de către Opera Baltică din Gdansk, sub conducerea dirijorului José Maria Florencio. Pe scenă au evoluat şi patru finalişti ai concursului: un polonez, un olandez, o croată şi o chinezoaică, într-o montare deosebit de spectaculoasă şi originală, plină de efecte speciale (inclusiv perdea de apă sau ploaie de petale) şi de simboluri. Regia lui Telihay Péter mi s-a părut cel mai convingător parametru al spectacolului, care a contribuit în cel mai înalt grad la impresia bună asupra publicului. Decorul a slujit din plin la valorificarea ideilor regizorale, prin magnificarea unor obiecte, cum ar fi uriaşul divan care umplea de la un capăt la altul scena, ori prin draperia roşie care acoperă încetul cu încetul toate personajele, în final, în afara Lucreţiei, care transcende această lume.

Mai puţin inspirate mi s-au părut costumele, cu excepţia rochiei albe, simple, a Lucreţiei, care se transformă într-o bogată rochie roşie în final, înainte ca tânăra femeie să-şi ia viaţa. Chiar dacă muzica lui Britten se bucură de o mult mai largă recunoaştere faţă de cea a americanului Robert Ward, nu pot spune că spectatorii au făcut o diferenţă atât de mare între „Vrăjitoarele din Salem” şi „Violarea Lucreţiei”, apreciind comunicarea mai direc