Pe nesimţite, poate din cauza interesului stârnit de criză, fenomenul Web 2.0 ajunge la ceea ce unii ar denumi maturitate, iar alţii, regres.
Vor dispărea blogurile, se va închide MySpace sau YouTube? Desigur că nu. E însă pe ducă euforia cu privire la cetăţenii-jurnalişti şi „inteligenţa colectivă“ care transpare din cele 2,6 milioane de articole ale versiunii engleze a Wikipedia. Cum va arăta lumea după ce moda 2.0 va trece?
O definiţie în plus cu privire la în acelaşi timp ezotericul şi exotericul fenomen numit Web 2.0 nu strică, la începutul acestei încercări de descifrare a evoluţiilor de pe internet. E un nume care a început să fie folosit empiric pentru un nou tip de site-uri, care pun accentul pe comunitate, relaţii, colaborare şi aportul simplilor utilizatori. Aceştia sunt din ce în ce mai dotaţi cu camere de filmat cu rezoluţie acceptabilă sau cunoştinţele tehnice destul de sumare necesare pentru a deschide un blog pe Wordpress.com sau Blogspot.com. Site-urile construite cu ajutorul lor sunt mai utile şi mai valoroase, de la ponturile turistice de pe comunităţile de călătorii, atât de diverse geografic şi temporal încât nu le-ar putea oferi nicio redacţie profesionistă, la episoade precum accidentul de anul trecut al lui Ludovic Orban sau filmul execuţiei lui Saddam de la sfârşitul lui 2006, la care nu a avut acces niciun jurnalist cu carte de muncă.
Toată lumea poate scrie, fotografia, filma, înregistra o voce sau chiar o melodie. Unde se poticnesc atunci lucrurile? Un truism neglijat în ultimii ani e acela că profesioniştii comunicării au capacitatea de a asigura conţinut relevant în ritm susţinut. Cu alte cuvinte, autorul necunoscut al filmului cu execuţia lui Saddam a schimbat cursul politicii mondiale, fiindcă a deplasat accentul de pe ştirea „Saddam a murit“ pe cea mult mai valoroasă că „Saddam a fost insultat înai
