După ce a cucerit lumea cu concertele sale, muzicianul îşi îndeplineşte acum un vis mai vechi: să zboare. Sursa: Nicolae CoşniceruSursa: Razvan Valcaneantu
1 /.
EVZ: Ce vă mai pasionează în afară de muzică?
Dan Grigore: Acum fac cursuri de pilotaj şi vreau să-mi iau certificat de pilot particular. E o dorinţă mai veche.
Vă cumpăraţi avion?
Nu, mă gândesc, cu nişte prieteni, să punem mână de la mână să luăm unul comun, dar să ne vedem cu brevetul, întâi. Tatăl meu a fost aviator.
Nu v-a influenţat să vă îndreptaţi spre o astfel de carieră?
Nu m-a lăsat pentru că i-a fost frică de accidente, de tot soiul de lucruri care se puteau întâmpla, el fiind pilot în perioada romantică a aviaţiei. Din 30 şi ceva de colegi de-ai lui, doar 3 mai sunt în viaţă. Avea de ce să-i fie teamă.
Aţi început să cântaţi la pian la 3 ani. Ce amintiri păstraţi de atunci?
Îmi amintesc o undă de bucurie fantastică. Am fost bolnav cam două săptămâni la pat şi am fost obligat să mă lipsesc de pian - aveam în casă un hârb. Când m-am făcut cât de cât bine, mi-am rugat părinţii să mă ia cu pătura din pat şi să mă pună pe scaunul de la pian. Asta ţin minte. Aveam o senzaţie de fericire când mă regăseam în jucăria extraordinară, care scotea sunetele din capul meu.
Când aţi început să luaţi lecţii de pian?
Pe la 5-6 ani, cu diverşi profesori. Am început serios cu Eugenia Ionescu, de la Conservator, când aveam 8 ani, dus de bunicul meu. El avea o pasiune pentru vioară, pictură, poezie. S-a mândrit tot restul vieţii că mi-a găsit prima profesoară bună de pian. Dânsa m-a prezentat fostului ei coleg, Mihail Jora (fusese profesor al lui Dinu Lipatti), cu care am început să studiez armonia şi compoziţia, la 10 ani. Am trecut apoi pe la Florica Musicescu, profesoara de pian a lui Lipatti.
Floric
