Mai are “bunul simţ”, pentru români, vreun sens limpede, clar, justificabil? Sau suntem, ca într-o nuvelă de Dostoievski, “obişnuiţi, ca nişte boi, cu toate”?

Nesimţirea e în România, simultan, o realitate neclară, cu origini şi direcţii necunoscute, dar şi una firească, prin cotidianul ei transformat în banal. Te loveşti zilnic de ea, s-ar zice, ca într-un scenariu obscen care confundă libertatea cu cordialitatea de gaşcă şi sociabilitatea cu impertinenţa crasă.

Câteodată, nesimţirea are actori cu nume şi prenume: tineri care ascultă zgomotos ultimele hit-uri venite pe filiera TarafTV, precupeţe care se îmbulzesc apocaliptic în intersecţii, bătrâni care-şi justifică cu argumentul vârstei orice impenitenţă. Alteori, protagoniştii sunt invizibili. Nu şi rezidurile nesimţirii - gunoaie care şi-au ratat de puţin ţinta, hârtii aruncate pe jos, flegme care n-au mai putut fi păstrate în cavităţile pestilenţiale.

Doar 6% dintre români sunt siguri de buna lor creştere

Deşi prezentă în toate formele şi dimensiunile posibile, nesimţirea la români e mai degrabă marca unei absenţe. A unor repere. A unei structuri. A unei simţiri. În fapt, marca unei umanităţi tragice, lipsită de liantul social care s-o determine să se ridice politicos de pe un scaun atunci când situaţia o cere, care s-o împingă să zică “vă rog” sau “mulţumesc” tot atât de des pe cât zice “bă” sau "fă".

Astăzi, să ai bun simţ în România e perimat şi nejustificat. Nu e de bonton şi nici de bun augur. Într-o tranziţie pe care românii au făcut-o aşa cum au putut mai bine, adică prost, regula numărul unu a fost de fapt şi singura: fii descurcăreţ şi nu te împiedica de chestiuni marginale precum bunul simţ, onoarea, educaţia. Rezultatele le măsurăm cu precizie astăzi. Doar un român din 16 consideră că este bine crescut, iată concluzia unui studiu internaţional e