Cum era de aşteptat, summitul economic de la Washington nu a rezultat într-o revoluţie a Fondului Monetar Internaţional sau a Băncii Mondiale.
Evenimentul a marcat însă începutul unui dialog internaţional care va avea loc în parametri cu care România nu este deloc obişnuită.
Ca în multe alte cazuri, summitul a exclus ţări ale căror voci contează (Spania) şi a inclus ţări irelevante pentru subiectul discuţiei (Argentina). Asta contează însă mai puţin pentru România decât prezenţa multor alte ţări emergente cu care noi nu am avut aproape niciun dialog vizibil. Ni s-a dezvăluit, din nou, îngustimea unei politici externe postdecembriste în care coordonatele au fost doar Uniunea Europeană şi Statele Unite. Am văzut, din nou, cât de anacronică este perspectiva românească asupra unei lumi în care Marile Puteri nu mai sunt doar cele despre care învăţăm în cărţile de istorie.
Atunci când cacofonia cotidianului autohton nu absoarbe toată energia dezbaterilor publice din România, atenţia pe care o acordăm restului lumii tinde să vizeze ţările despre care am învăţat la şcoală că sunt importante: Franţa, Marea Britanie, Germania, SUA. Discuţiile despre relaţia României cu multe dintre ele tind să fie adeseori dominate de coordonate imaginare, ca axa Bucureşti-Londra-Washington a preşedintelui Băsescu sau acea relaţie de afecţiune pe care credem că o avem cu francezii. În alte cazuri, vorbim mult despre ţările în care au emigrat mulţi români, caz în care discuţia e dominată de felul în care compatrioţii noştri sunt sau nu discriminaţi acolo.
În timp ce România vâna obsesiv integrarea în miticele structuri euroatlantice, lumea s-a schimbat însă profund. Deşi ţări ca SUA sau Marea Britanie continuă să fie importante, scena politică şi economică a lumii include acum mulţi alţi actori cu greutate, care oferă o contrapondere important
