Horia Roman-Patapievici: "Duminică, pentru a şasea oară de la căderea comunismului, vor fi alegeri parlamentare."

Cetăţenii au posibilitatea din nou să decidă în mod liber căror forţe politice le vor încredinţa, pentru încă patru ani, toată puterea: şi puterea de a forma guvernul, prin alegerea unei noi majorităţi politice; şi puterea de a vorbi în numele lor, adică dreptul de a li se formula în mod legal interesele; şi puterea de a legifera în numele acestor interese. Într-un sens, cetăţenii au toată puterea; în altul, nu au nici una. În primul sens, numai cetăţenii pot conferi putere; în al doilea, această putere există numai sub forma renunţării la ea.

Paradoxul democraţiei reprezentative este acela că cetăţenii au putere deplină numai atunci când o delegă, iar puterea de care ar avea nevoie pentru a-şi controla reprezentanţii depinde integral de o bunăvoinţă străină: a celor pe care i-au ales, când e vorba de respectarea angajamentelor; a presei, când e vorba de a mobiliza opinia publică în vederea exercitării de presiuni asupra puterii pentru ca aceste angajamente să fie respectate. Cetăţenii îşi pot menţine puterea pe care au cedat-o numai cu bunăvoinţa presei şi numai prin bună-credinţa reprezentanţilor. Fără bunăvoinţa presei, cetăţenilor nu le rămâne decât speranţa; fără bună-credinţa aleşilor, cetăţenilor nu le rămân decât regretele şi, fireşte, posibilitatea de a vota altfel, la următoarele alegeri. În concluzie, paradoxul democraţiei reprezentative constă în această afirmaţie: deşi determină în totalitate impulsul puterii, cetăţenii nu-i pot controla decât parţial mişcarea.

Prin gradele ei, această afirmaţie (în fizică, paradoxală) desparte regimurile arbitrare de cele bine rânduite. Într-un regim bine rânduit, cetăţenii îşi menţin puterea asupra aleşilor cu ajutorul instituţiilor, care limitează atât arbitrariul pute