Intr-un sondaj profesionist comandat de Teatrul National din Bucuresti, spectatorii intrebati ce anume ii determina sa aleaga un anumit spectacol dau raspunsuri diferite, cel mai mare procentaj fiind intrunit de popularitatea actorilor din distributie. Nici pe acest teritoriu cunoscut optiunile nu sunt totusi fara surprize: marilor actori sau bunilor actori cu o cariera care ii indreptateste la statutul de vedeta li se adauga interpretii serialelor populare, membrii in juriile unor concursuri, persoane cu o biografie scenica redusa, care de-abia ar avea de demonstrat ca sunt actori. In fine. Ceea ce mi-a atras atentia este ca nici unul dintre raspunsuri nu se refera la cronica dramatica publicata in presa cotidiana sau la recomandarile vreunei autoritati in materie, transmise prin radio sau televiziune. Stiu ca, ori de cate ori evoc aceasta realitate, comentariile se refera la calitatea criticii: critica nu mai are autoritate, critica nu mai e practicata de personalitati cu gust sigur, critica e aservita prieteniilor si intereselor etc. Se evoca mereu exemplul cronicarului de la The New York Times: printr-o cronica scrisa dupa spectacolul de premiera, noaptea, pe un colt de birou (asa arata actiunea in filme: fara computer), impune sau distruge un spectacol in care s-au investit milioane de dolari (amanunt important). Ce om! Ce autoritate! Ce inteligenta! Ce gust! De fapt, e invers: ziarul este simbolul autoritatii, investitia de incredere este fata de conducerea ziarului, despre care se crede ca nu va gira o opinie intamplatoare.

Marile cotidiane occidentale aloca si in zilele noastre - atat de dominate de etica tirajelor - pagini intregi cartilor, teatrului, muzicii, tuturor formelor de manifestare a spiritului omenesc. In Romania, de cate ori conducerea unui ziar comanda refacerea formei grafice a acestuia sau intervine in structura rubricilor, prima vic