Cu omul Ivanescu nu m-am inteles niciodata. Pe poet, dimpotriva, l-am apreciat fara retineri… Desi au trecut deja sase luni de la moartea poetului, e greu, inca, sa scrii in deplina serenitate (si siguranta) despre opera lui. Omul Cezar Ivanescu nu mi-a fost deloc simpatic. Si nu am tinut sa-l frecventez. L-am evitat cu sistema, cum s-ar zice (nu si poezia lui). Judecatile sale, excesive in toate sensurile, mai degraba m-au intrigat si dezamagit. In declaratii si articole, apasa fruntea unor mediocritati cu greaua coroana, batuta in sticloase pietre, a genialitatii poetice irefutabile. Alteori, gasea de cuviinta sa abata asupra unor persoane perfect stimabile un potop de invective si, strigatoare la cer, nedreptati. Cezar Ivanescu era inepuizabil in domeniul caricaturii si insultei, ca un alt Gore Pirgu matein. Cutare era un nemernic, un unsuros, o jigodie. Altul un tigan pipernicit, un jegos, un papusar... Dupa gusturile sale impenetrabile, intreaga ierarhie a literaturii romane se prezenta pe dos. Mihai Ursachi era, de exemplu, un literator mai degraba sterp, fad si lipsit de orice opera. Prin comparatie cu sine... Poet veritabil, poet in adevaratul sens al cuvintului, poet mare, era, in schimb, Mircea Micu. Criticii literari, cu o exceptie, erau niste neispraviti si niste inculti. Exceptia se numeste, desigur, inestimabilul eminescolog Theodor Codreanu, al carui nume ilustru l-a evocat, magnanim, nu doar in articole, dar si intr-un vers senzational. Circula pe YouTube, postate de admiratori feroci, niste asa-zise poeme cintate, de un desavirsit prost gust. Poetul a trait cu impresia ascutita ca e re-incarnarea providentiala a unui trubadur din Poventa, un ins dotat cu un timbru vocal iesit din comun si cu o inzestrare instrumentala superlativa. Fiind un violent verbal, nimeni nu l-a tras de mineca spre a-i semnala impostura, in fond, nevinovata. Intr-un cuvint, fo