Edestul de greu să nu legăm destinul sportului românesc de dispariţia ministerului de resort.

Acesta a existat o vreme după 1989, fiind înlocuit la un moment dat de o agenţie guvernamentală condusă de un secretar de stat. Secretarul de stat e în fapt o jumătate ori o treime de ministru. Ca funcţie, salarii şi buget. Reducerea s-a produs în condiţiile în care niciodată sportul n-a costat atâţia bani ca astăzi. Ce e drept, fără bani nu s-a prea putut face sport profesionist, de performanţă, nici înainte. Însă preţul performanţei a crescut exorbitant în deceniile din urmă. Acest lucru nu e în principiu rău. Postul implică, în definitiv, cheltuieli infrastructurale şi de personal. Profesionalizarea nu se poate face fără baze moderne - nici fără un respect sporit faţă de oamenii care-şi consacră viaţa acestui gen de activitate. Chiar dacă ne supără uneori faptul că jucătorii de fotbal - îndeosebi - sunt plătiţi cu salarii exorbitante, nu trebuie să ne închipuim că ar fi de dorit o întoarcere la amatorism şi la voluntarism. Justificarea obişnuită a unor salarii constă în numărul de spectatori atraşi în tribune, cei mai mulţi plătitori, şi în timpul limitat în care un sportiv îşi poate câştiga existenţa din practicarea la nivel înalt a disciplinei sale. Prima parte a frazei poate fi aplicată şi altor profesionişti, cum sunt, de exemplu, scriitorii, plătiţi şi ei în funcţie de tirajul cărţilor. Deosebirea vine din faptul că un scriitor nu încetează să scrie la treizeci şi cinci de ani, vârsta de „pensionare“ a majorităţii sportivilor.

E apoi tot aşa de adevărat şi că nu toate sporturile se bucură de succesul fotbalului şi, prin urmare, de beneficiile fotbaliştilor. Tirajele la volei sau la tenis de masă sunt mult mai mici. Un minister al sportului ar putea avea parte nu numai de un buget mai consistent decât o agenţie, dar ar putea şi distribui banii î