O operă de istorie sportivă alături de un cronicar de clasă
Domnule Graur, cum aţi început în Televiziunea Romana şi cum au fost primii ani, cu ce v-aţi ocupat înainte de a intra în televiziune? În iarna anului 1983, mai exact chiar a doua zi după ce mă întorsesem de la un teribil meci Cehoslovacia-România, la Bratislava (1-1, prin care echipa lui Mircea Lucescu obţinuse calificarea la Euro ’84), am aflat că mi se aprobase transferul la Televiziune. Eram pe acea vreme, de 10 ani de zile, la Revista Flacăra a poetului Adrian Paunescu, acolo unde am învăţat de fapt meseria de jurnalist. "Flacăra” era o şcoală dură, cu un şef uneori abuziv, extrem de pretenţios, dar care ne-a învăţat demnitatea de a fi gazetari, indiferent de riscurile pe care ni le luam câteodată, în scrisul nostru. În schimb, a trece la Televiziune era un lucru extrem de dificil; era nevoie de aprobări de foarte sus, selecţia era foarte severă, considerându-te pe tine, tânăr ziarist, că intrând în aparatul de propagandă al partidului comunist! Desigur că nu era deloc cazul, eu colaborasem de ceva vreme cu TVR-ul, comentasem nişte meciuri şi prea puţin mă interesa politica acelui partid, din care făceam de altfel parte cu toţii, fără să ne pese prea mult. A contat fără îndoială şi excluderea lui Ţopescu, care se petrecuse cu câteva luni înainte, iar TVR-ul ducea o lipsă evidentă de ziarişti de sport. Într-un fel, a fost poate o surpriză (extrem de placută) acea aprobare de transfer şi aşa mi-am început - practic de la 1 ianuarie 1984 – noua meserie, cea de comentator şi de om de televiziune. Erau ani grei, de altfel am fost repede suspendat de pe post (adică interzis o vreme!), pentru câteva cuvinte rostite la finalul unui meci de tenis între echipele României şi SUA, în care am avut proasta inspiraţie de a rosti o frază de genul: "A fost o adevarată cinste să jucăm în compania unei e