Mircea Mihăieş: "Se vede treaba că pentru Dinu Patriciu un PNL de optsprezece la sută e un partid prea mare."

Drept care, s-a gândit să-l trimită la micşorat, într-o opoziţie de batjocură, terfelind şi ideea de democraţie, şi pe aceea de liberalism. Aroganţa prostească a omului său de paie, Tăriceanu, a făcut României un rău incomensurabil. Împins de electorat în postura de a decide guvernul, PNL-ul a preferat să mai trădeze o dată. A făcut-o în 2006, a făcut-o şi în noaptea alegerilor din 2008, când i-a lăsat în ofsaid pe pesedei, a făcut-o şi în zilele ulterioare, sfidând PDL-ul, respingând cu dispreţ oferta de a guverna împreună, fără a-şi consulta filialele sau delegaţia permanentă a partidului.

Prost sfătuit, catastrofal condus, bălăbănindu-se între atacuri băşicate şi îmbufnări penibile (vezi ieşirile pline de venin ale lui Crin „Chucky“ Antonescu), PNL-ul îşi imaginează că, intrând în opoziţie, peste patru ani ajunge automat la putere. Nu va ajunge nicăieri. Redus la consistenţa unui aluat plin cu găuri, PNL riscă să joace ultima reprezentaţie pe scena politică. În clipa de faţă, la uşa grupării Tăriceanu bat cu pumnii reprezentanţii filialelor. Viitorul congres al partidului nu e decât cronica unei morţi anunţate. Banda petrolieră trebuie să plece, lăsând locul unei echipe pentru care liberalismul înseamnă altceva decât portofelul lui Patriciu.

Vocaţia disidenţei, a „aripilor“, a „generaţiilor“ a măcinat dintru bun început istoria postrevoluţionară a partidului. Reintrat în scena publică sub bagheta unui personaj sinistru (despre Radu Câmpeanu e vorba), el a ajuns la maturitate şi onorabilitate în perioada Stoica-Stolojan, pentru a reîncepe să ia masiv apă după confiscarea puterii de către clica Tăriceanu. E, poate, o fatalitate ca ultimul mare partid istoric să intre în disoluţie din proprie voinţă, şi nu sub loviturile