Ce m-a enervat cel mai mult în 2008?
Dacă s-ar inventa o anchetă la sfîrşit de an cu întrebarea omenească: “Ce v-a scos cel mai tare din sărite în 2008?”, nu m-aş lansa, cum ar fi poate normal, în a numi 0-3 cu Lituania, locul 21 în clasamentul FIFA, dezastrul din cupele europene; Nu aş mai începe în ordine alfabetică cu A - Argăseală, B (se ştie care B…), C - Copos, D - ei, care D? E unul singur cu doi de D… Nu. Ar fi prea banal şi chiar neadevărat. Nici o persoană, nici un scor, nici o brambureală de joc din Ghencea, Ştefan cel Mare sau Giuleşti nu m-a scos din sărite ca expresia unanim acceptată: “Să nu ne facem de rîs!”. Ea a bîntuit în toate sporturile noastre competitive, dar parcă nicăieri la intensitatea din fotbal. La naţională, după Europene, unde “orice s-ar spune, nu ne-am făcut de rîs”. Am “pus-o” cum se cuvine, citîndu-i astfel pe toţi cei care confundă rezultatele cu maniera. Am auzit-o în Liga Campionilor, rostită spontan, cu mult tremurici şi oarecare îndreptăţire, cînd îţi apăreau în faţă Bayern şi Lyon, Chelsea şi Roma… Nu mai ţin socoteala de cîte ori a apărut în meciurile din Cupa UEFA. Să nu ne facem de ha ha era obsesia totală şi iradia, zău aşa, duioşie.
Şi mai enervant era că după fiecare eşec - nici unul la scoruri catastrofale - se trecea la o satisfacţie plină şi liniştită: nu ne-am făcut de rîs. Se atinsese, mă înţelegi?, obiectivul suprem, căci oameni sîntem (nu am găsit altă rimă, vorba lui Mircea Diaconu în scheciul nemuritor cu Caragiu…). Apogeul a fost atins - şi chiar că nu mă aşteptam - la ultimul meci al Clujului cu Chelsea, cînd oameni serioşi precum cei doi Mureşeni (calful şi şeful) au tradus expresia prin spaima “de a nu lua 6-7 goluri”. Acesta era mentalul după un start foarte bun? Dar chiar dacă nu au încasat 6-7 goluri, care a fost concluzia mulţumită, blajină şi banală: “Nu ne-am făcut de rîs!”. Ei, da! Pers
