Un cerc vicios al lipsurilor îi ţine pe oamenii fără adăpost la limita supravieţuirii. Prezenţe respingătoare pentru ceilalţi, cetăţenii fără domiciliu se roagă pentru o iarnă călduroasă.

„Vreţi să dormiţi aici la noapte? Hai, veniţi cu mine, mai în faţă, curaj, trebuie să mai fie loc!“. Tânăra binevoitoare care m-a împins, protectoare, spre administraţia Centrului de Urgenţă pentru persoane fără adăpost are 23 de ani. O cheamă Daniela Petre şi locuieşte de doi ani pe străzi. Părinţii au murit, iar din cei opt fraţi şi surori, doi au decedat, iar restul sunt împrăştiaţi la centre de plasament.

Peste 50 de oameni au parte, după multă vreme, de un pat cu aşternuturi curate şi un loc încălzit. Aceste lucruri, elementare pentru cei mai mulţi dintre noi, sunt un lux pentru locatarii Centrului de Urgenţă pentru persoane fără adăpost de la Spitalul Municipal.

„Mâine o luăm de la capăt, care pe unde poate. O să merg în piaţă, o să întreb oamenii dacă nu au ceva de cărat sau orice altceva, să fac un ban. Dacă nu am noroc, o să o iau la picior prin oraş, poate găsesc aluminiu, fier vechi“, spune Florin Velea, 49 de ani. El a prins un loc în adăpostul „Pinul“, alături de alţi cinci bărbaţi.

Munca la negru, singura soluţie

„Am fost tipograf, am lucrat toată viaţa la Fabrica de Timbre. După ce a preluat-o Poşta, am fost disponibilizaţi în masă. Am mai muncit de atunci ca sudor, dar s-a terminat în momentul în care am rămas fără casă. Acum, lucrez cu ziua la Piaţa Bobocica“, povesteşte Marian Florescu, 48 de ani. Întâmplarea care l-a aruncat, în urmă cu şapte ani, în stradă a fost divorţul. Privirea inteligentă rămâne uneori aţintită în pământ, iar chipul capătă o expresie de neputinţă. „Nu ştiu ce am putea să facem, dacă există vreo soluţie“, spune el dând glas unui gând comun. „Am decăzut“, îi răspunde Florin Velea