Mircea Mihăieş: "Într-o ţară în care hrana principală e circul, nici nu se putea altă coaliţie de guvernare decât cea actuală."

Nu vreau să spun că vor urma scandaluri după scandaluri. Dimpotrivă. Vom avea, la nivel guvernamental, o linişte de-o să ne ţiuie urechile. Flexibilitatea nemărginită a lui Emil Boc va constitui un factor de omogenizare cum n-a mai văzut de multă vreme Dâmboviţa. Voiam doar să spun că după patru ani de hârâială, de compromisuri, de şantaje şi pomeni ce-au anulat diferenţele dintre politicile de dreapta şi cele de stânga, nimic nu mai pare scandalos. Ca unul profund şocat de mezalianţă, îmi dau, totuşi, seama că nu sunt capabil să produc argumente politice (şi nu morale) suficient de solide pentru a denunţa realitatea momentului pe care-l trăim. Se spune că în dragoste „prima tăietură e cea mai adâncă“. În politică e altfel: ultima rană e cea mai dureroasă. Ar fi trebuit să ştiu acest lucru, să nu mă iluzionez că e posibilă - aşa cum aş fi vrut - o reconciliere între liberali şi democraţi-liberali.

Avantajul unei astfel de situaţii e că-ţi rămân suficiente motive de amuzament punctual (pe lângă tragedia care ne paşte pe toţi!). Merită s-o vezi, de pildă, pe Abramburica de la Educaţie dând din colţ în colţ pe tema măririi cu cincizeci la sută a salariilor profesorimii. După impetuozitatea din campania electorală, după precizia socotelilor făcute cu plaivazul direct la televizor, după felul cum vorbea, cu buzele rotunjite, accentuându-şi artistic cuta de expresivitate dintre sprâncene, îţi venea s-o instalezi prim-ministru, şi nu doar funcţionar la Educaţie. Stângăcia cu care încearcă acum s-o dea cotită arată două lucruri: unu, că femeia mai are vagi urme de bun-simţ, şi doi, că datele fluturate patetic în faţa electoratului i-au fost înmânate spre memorare de adevăraţii escroci ai partidului.

Deşi sunt eu