Destinul imobiliar mi-a hărăzit să locuiesc la bătrâneţe între şapte cimitire: Bellu Ortodox, Bellu Catolic, Bellu Militar, Sefard, Evanghelic, Pro Patria şi Eroii Revoluţiei. Aerul pare mai tare pe-aici, iar preumblările în zonă sunt surse generoase de reverie culturală şi bună resemnare. Sursa: Sorin Antonescu

Ei bine, în ajun de Crăciun, când să mă strecor printre cerşetorii agresivi către aleile cu pricina, am amuţit văzând ororile „decorative“ cu care ne-au procopsit edilii sectorului. Pe cât de impozante şi binevenite sunt rândurile de brazi şi bănci ce străjuiesc de acum intrarea în cimitirul de rit sefard, pe atâta de monstruoase sunt fanteziile sălbatice, de un kitsch hohotitor, implantate de-a lungul intrării în Bellu. Cu dinozaurul vegetal şi perechea lui stegozaurul, hai să fim de acord şi să le luăm ca o aluzie la „fortuna labilis“. Dar ce caută acolo metafora minerească (poate ca „memento mori“ fesenist?), acea hidoasă intrare în abataj străjuită de-un morman de pietroaie dizgraţioase şi de minerii vegetali, care în primele zile aveau ridicate deasupra capetelor nişte crose de golf, iute furate şi înlocuite de nişte târnăcoape stilizate? Totul seamănă cu un şantier eternizat, un Bucureşti trăind cu maţele afară în cultul improvizaţiei groteşti. Imaginea zilnică a bolovanilor în devălmăşie îţi turteşte pur şi simplu creierii.

Culmea ironiei, taman în ziua aceea citisem cartea Cristinei Ţurlea „Arhitectura şi spaţiile publice“ (lucrare de doctorat susţinută în 2007), apărută la Editura Cadmos, cu prezentări semnate de acad. Mugur Isărescu, prof. ing. Nicolae Şt. Noica, profesorii universitari Radu Tănăsoiu, Ştefan Iancu, Eugeniu Apostol, Ion Bulei şi dr. arh. Viorica Curea, din care se înălţa o dată mai mult - amarnic şi furibund deopotrivă - străvechiul adevăr cum că în lumea noastră spaţiul public e spaţiul NIMĂNUI, în timp ce-n