Ca să mă vindec de mizeria prezentului, m-am hotărât să recobor cu delicii în veacul 19 şi să încep o serie de cărţulii (nu savante, ci accesibil-expozitive) despre fiinţa epistolară a scriitorului român. Sursa: Sorin Antonescu
„Omul din scrisori“ i-am spus, de la Eminescu, Caragiale, Kogălniceanu, Odobescu, Alecsandri, Bălcescu, până la Cioran, Eliade, Noica, Blaga, Ion D. Sîrbu. Dacă ne gândim bine, au trecut deja 37 de ani de la volumul lui Al. Săndulescu „Literatura epistolară“: ar fi timpul să reluă m această temă suculentă, plină de surprize captivante. (Şi care ne mai alină nouă, paseiştilor, furia neputincioasă pe actuala atotputernicie a e-mailului, cel care a înlocuit comuniunea afectiv-confesivă cu simpla, seaca transmitere de informaţii.)
Dacă e să reluăm banala comparaţie a operei literare cu un edificiu mai mult sau mai puţin somptuos, atunci textul în sine reprezintă intrarea principală, a oaspeţilor, în vreme ce jurnalul şi memoriile sunt fie intrarea servitorilor, fie trapele, pivniţa, subteranele casei. În acest caz, corespondenţa ar fi intrarea dinspre grădină.
Nici pătrundere directă pe uşa de onoare, nici strecurare cvasiilicită pe scara de serviciu, opera epistolară este adesea o deghizare mai credibilă, mai (instinctiv) sinceră decât celelalte două. Că e scrisă în camizol sau redingotă, pe colţul scrinului, la cancelarie, în hamac, pe plajă, în holul hotelului sau într-o poiană însorită, pe pătură în pădure, la cazarmă ori pe patul de moarte, scrisoarea face buna mediere între oglindirea necruţătoare, crudă, nudă a jurnalului - şi travestiul oficial al operei publice. Este un interstiţiu, un limb, spaţiul filtrant al extremelor sinelui, care estompează dar nu falsifică şi nuanţează fără să malformeze... prea mult.
Ei bine, Eminescu nu este un epistolier împătimit. Ba dimpotrivă: „eu, pentru a
