Gabriel Liiceanu, "Scrisori catre fiul meu", Editura "Humanitas" (tel. 021/311.23.30), 240 pag., 37 lei.
Am observat ca, atunci cand viziteaza castele si case memoriale ale unor personalitati istorice sau culturale, turistii zabovesc mai mult in dormitoare, bai si bucatarii decat in birouri, biblioteci, saloane. Asta se leaga si cu faptul ca topurile de librarie arata ca cititorul de azi e mai interesat de viata scriitorului decat de cartile lui: memoriile, jurnalele, corespondenta, biografiile se vand mai bine decat literatura de fictiune. Fascinatia pentru intimitatea unui om faimos, asemanatoare in esenta cu a tuturor, e mai puternica decat admiratia pentru inzestrarile ce l-au facut diferit: inteligenta superioara, imaginatie creatoare, forta psihica de a munci fara recompense imediate, curajul aventurarii in teritorii necunoscute etc. Pentru omul obisnuit e reconfortant sa judece confesiunile unor persoane publice, experientele acestora si reflexul lor in constiinta individuala, dupa propriile criterii si in raport cu ceea ce i-a fost dat lui sa traiasca. Azi, exhibitionismul narcisist si dorinta de a perpetua o anumita imagine de sine, cu vanitatea ca viitorul are de ce sa fie interesat de amanuntele existentei tale face ca librariile sa fie pline de jurnale intime si memorii publicate antum, unele de o banalitate ucigatoare (de ce m-ar privi frustrarile, bolile, ce a mancat, a citit sau pe unde a voiajat un mediocru grafoman care se crede buricul lumii?). In schimb, atunci cand omul care vorbeste la persoana I in asemenea carti confesive are talent de povestitor si deprinderea de a reflecta, de a extrage din intamplarile biografiei lui intelesuri general omenesti, cu alte cuvinte cand ideile devin solubile in text si asimilabile usor prin placerea lecturii - citesc cu nesat o asemenea literatura "personala". E si cazul cartii lui Gabriel Liiceanu,
