În perioada negocierii pentru formarea guvernului, urlam din rărunchi că vrem un executiv cu sprijin parlamentar puternic. Experienţa şantajului acceptat de „minoritarii“ lui Tăriceanu a dus la dezastre în serie, aruncând ţara în haos. Subînţelegeam că, în felul acesta, guvernul nu va mai fi condus din umbră şi nu se va mai ajunge la derapajele doctrinare la care-au fost constrânşi liberalii: din titulari ai politicii de dreapta, s-au trezit cel mai de stânga guvern de după 1990. Pretenţia era logică, argumentele aşijderea: se anunţau vremuri grele, guvernul urma să ia măsuri dure, ţara trebuia salvată - şi alte mari vorbe de acelaşi fel. Comentatori, politicieni, ţaţe, târgoveţi, toată şleahta cea vestită a întregului Răsărit, vorbeau la unison.

A fost suficient însă ca Traian Băsescu să îmbrăţişeze această perspectivă raţională pentru ca argumentul unanim acceptat cu cinci minute înainte să se transforme într-o monstruozitate politică rău prevestitoare: Băsescu vrea regim de mână forte, Băsescu vrea puteri absolute, Băsescu vrea dictatură! Ura e atât de mare şi neruşinarea atât de compactă, încât nici nu mai conta ce spusese în realitate, cu subiect şi predicat, şeful statului. Imediat după decizia pesedeilor de a se alia cu pedeliştii, Traian Băsescu a afirmat: „Avem în sfârşit un guvern sprijinit de o majoritate puternică transparentă“. Ei bine, tocmai cuvântul-cheie, „transparentă“, a dispărut (probabil la montaj!) din comentariile spumegânde ale comentatorilor. Tot ce-a rămas a fost nuanţa înfricoşătoare a sintagmei „majoritate puternică“: iată ce ne pregăteşte dictatorul! Iată la ce visează bampirul ce suge sângele boborului! Adus din foarfece, citatul i-a dat, zile în şir, delicii cvasisexuale unei imoderate moderatoare cu numele Şincai. Şi cu toate că pe la emisiunea ei s-au perindat zeci de invitaţi, nimănui nu i-a trecut prin minte