Zilele trecute, din cauza frigului, m-a lăsat maşina.
Nu pornea. Nu voia ea şi gata. Erau sem nale că bateria îşi cam dă duse ochii peste cap. Dar eu am insistat, mă gândeam că nu se poate să plec pe jos, aşa, ne programat, aveam lucruri de cărat, drumuri lungi de făcut.
Am deschis capota, chipurile să mă lămuresc care e problema, şi când deja epuizasem toată gama de grimase apare un domn, că altfel nu pot să-i zic, şi îmi oferă sprijin. Să mai zici că se întâmplă numai prin filme. Exact la momentul oportun, fără să cer ajutor, fără măcar să arunc priviri disperate, să pufnesc sau să arunc căciula de pământ. Domnul amabil, cu pălărie de cowboy, a sosit cu lasoul sub formă de cabluri cu cleşti în capete, le-a instalat pe ambele maşini şi - cunoaşteţi procedura - a făcut un transfer de curent de toată splendoarea, aşa încât şi maşinuţa mea epuizată a căpătat brusc energie şi chiar a zis timid un „săr’na“! Domnul cu pălărie nu a auzit, doar eu am sesizat, dar i-am comunicat de urgenţă.
Gestul omului, care mi-a dat o mână de ajutor, care a încetinit un pic cursul grăbit al existentei sale de român aflat în mare viteză şi a întrebat dacă poate să fie de folos, mi-a însorit toată acea zi mohorâtă, care părea aducătoare de nimic bun. Mi-a dovedit că există şi faţa cealaltă a monedei, că se poate să fii şi drăguţîn trafic, să fii bun, să te uiţi la cei din jur nu doar ca să râzi sau să-ţi descoperi avantajele, că se poate să exersăm ceva civilizaţie şi respect. De-atunci mă uit altfel la oamenii din trafic. Să nu-i confund pe samariteni, îmi dau o stare de bine. Stare care va dispărea la prima injurătură veninoasă pentru că merg prea încet.
