- sau de la plictis la sublim -

Într-un număr anterior al Dilemei vechi, dl Andrei Pleşu împărtăşea cititorilor săi cîteva dintre remarcele adresate unui conferenţiar special întîlnit la Wissenschaftskolleg zu Berlin, profesorul Bernhard Waldenfels, cunoscut fenomenolog german (v. "Fără să vrea" - un psihanalist ar spune: dînd curs unei dorinţe refulate -, rectorul Colegiului Noua Europă sugera posibilitatea unor diferenţieri calitative între dimensiunile spaţiului). Într-adevăr, oamenii "comuni" - cei de care se ocupă fenomenologia de la Heidegger încoace - preferă să stea "în faţă", să iasă mereu "deasupra", să nu calce "alături", să fie mîna "dreaptă" a şefului şi, în general, să-şi ascundă "stîngăciile". Reacţia publicului pare să fi fost una de perplexitate: nici un privilegiu pentru vreuna dintre dimensiunile - perfect anodine - ale topos-ului! Toate sînt "o apă şi un pămînt". Inclusiv "aerul" şi "focul", dacă am îndrăzni, cumva, să vorbim despre "elemente" şi "elementar".

Nu e prima oară cînd dl Pleşu pare a fi un personaj "exotic" printre distinşii conferenţiari ai colocviilor internaţionale. Nici ultima oară, sper, cînd îşi expune - cu o autentică perseverenţă - punctul de vedere, într-o lume academică în care a nu avea vreunul trece drept singura performanţă dezirabilă. Or, în ciuda aparentului lor "exotism", atitudinile sale teoretice mi s-au părut a fi întotdeauna nu doar pertinente, ci şi demne de a fi apărate şi promovate pe scena, tot mai aglomerată, a corifeilor "noii filozofii". Căci, la fel ca în politică, din dorinţa de a evita "dreapta" şi "stînga", "sus"-ul şi "jos"-ul, lumea "bună" se înghesuie astăzi la "centru", fără să realizeze cîte neştiute conotaţii metafizice (şi chiar religioase) - refulate - se ascund în opţiunea lor "axială" (de a nu avea vreuna).

Să revenim însă la chestiune. De vreme ce fenomenologia porneşte în