Dacă asculţi naraţiunea "progresistă", rezultă de acolo că trecutul intolerant, rasist şi bigot al omenirii poate fi depăşit prin înţelegere, toleranţă şi multiculturalism. Doar să vrem, doar să ne debarasăm de proastele inerţii, şi vom păşi într-o lume în care vom fi cu toţii ca fraţii, ca în cîntecul "Imagine" al lui John Lennon. Ştiţi povestea. Dacă nu o ştiţi, puteţi urma un curs de reeducare multiculturală la SNSPA. Era să o păţesc pe propria piele. Problema cu viziunea multiculturală asupra lumii e că ar putea funcţiona numai atunci cînd toate civilizaţiile ar renunţa la clişee şi intoleranţă. Mai practic spus, dacă toate civilizaţiile ar fi păşit în anii ’60-’70 în epoca valorilor post-industriale, aşa cum s-a întîmplat cu Occidentul, atunci o lume multiculturală ar fi avut sens. Cum nu s-a întîmplat aşa, promotorii vehemenţi ai multiculturalismului repetă povestea pacifiştilor.

Pacifiştii sînt acei oameni care cred că războaiele se pot încheia doar pentru că ei sînt convinşi că războaiele sînt rele. Dacă toţi oamenii ar crede asta, pacea s-ar instaura în lume. Dar cum nu toţi oamenii cred asta (din motive diverse), pacifismul politic e un curent care nu produce decît efecte perverse. A slăbit democraţiile în faţa lui Hitler, a slăbit Occidentul în faţa URSS. Cînd sovieticii erau gata să lupte pentru pace pînă nu mai rămînea piatră peste piatră, pacifismul occidental credea că principala piedică spre o lume fără războaie este complexul militaro-industrial american. Cum cei doi pacifişti sovietici erau drastic spionaţi de al treilea, pacifismul nu a pus niciodată în dificultate URSS, ţara cu cele mai mari cheltuieli militare raportate la cele civile în timpul Războiului Rece. Singurii care au avut probleme în practică au fost liderii democraţi din Occident, care trebuiau să se justifice mereu de ce nu iubesc pacea destul de mult. Ştiu, nu e frumo