La 157 de ani de la naşterea marelui scriitor, „urmaşii“ lui din comuna Ion Luca Caragiale pleacă unul câte unul în închisoare, pentru un coş sau o căruţă de lemne. Sursa: Vlad Stănescu

Urmaşii lui Caragiale s-au împotmolit în năravuri prea grele şi vicii mizerabile. Satul Haimanale din vremea lui Caţavencu şi comuna Ion Luca Caragiale, din judeţul Dâmboviţa, datată după Adrian Năstase, primarul de acum, par să oglindească, la o diferenţă de un veac, imagini identice. Haimanaua satului este, aşa cum o numesc localnicii, „strada franceză“, de unde, la perioade regulate, mai pleacă câte unul la puşcărie.

Cele câteva sute de bărbaţi, cât numără „ţigănia“, au trecut, măcar o dată, în spatele zăbrelelor. Când ies, nu stau prea mult pe-acasă, pentru că legea îi cheamă iar. Furatul de lemne sau de orice ar putea aduce bani de ţigări este îndeletnicirea lor de o viaţă. „Liberarea“ nu se mai aşteaptă dacă trece un an, femeile rămân încontinuu gravide, iar pentru „cochetă riile“ lor, vopsitul părului şi două inele pe un deget, se apucă de furat şi ele.

„Strada franceză“ a lui Caragiale, născut acum 157 de ani, pe 30 ianuarie, nu se dezminte când vine vorba de a li se face dreptate. Primarul pe care şi l-au ales i-a lăsat printre case dărăpănate care se pierd în noroaie la orice strop de ploaie, iar poliţia dă des cu bâta. Când simt că au ceva de spus, îl găsesc întotdeauna pe Lazarus, dacă nu la televizor, măcar la cei care trec pe uliţă.

Puşcăria, casa lor

„Filiera franceză“ stă cu puşcăria în spate. Penitenciarul Mărgineni găzduieş te, acum, doar doi localnici prinşi la furat. Ceilalţi au fost trimişi care pe unde. Alţii, un pic mai norocoşi, aşteaptă oricând „ridicarea“ din ogradă precum înrolarea în armată. Puşcăria îi caută, din când în când sau din ce în ce mai des, pe acasă.

Dintre toţi care f