Înainte de a adormi priveam adesea cărţi postale cu personaje care-mi întorceau spatele.
Astfel am înţeles că spatele omului poate vorbi, că nu doar privirea ci şi încovoierea coloanei sau umerii bine desenaţi sunt elocvenţi.
Spatele permite să descoperi ceea ce omul nu controlează – zâmbetul mecanic sau privirea dezagreabilă – şi revelă în ciuda lui, fără plan şi strategie. Spatele e la originea atâtor mărturii implicite ca spatele acelor bancheri încovoiaţi de eşecurile recente pe care-i vedeam ieri ieşind de la Bursă. Dar spatele desemnează şi o îndepărtare şi de aceea pe primele pagini ale ziarelor astfel apar, când părăsesc puterea sau terenul de tenis, Chirac sau Agassi. Exilatul şi el « întoarce spatele » , Shakespeare o confirmă când generalul roman Coriolan, furios contra senatului, decis să treacă la adversar, îşi urla ura : « de acum încolo nu-mi veţi vedea decât spatele ».
Cum despre spate nu vorbeşte nimeni, am vrut să-i descopar enigmele pe care pictura sau teatrul le-au exploatat cu discreţie. Şi asfel am început să caut…pentru a ajunge la cartea publicată de editura Nemira, « Spatele omului ».
Omul ce întoarce spatele îşi afirmă indiferenţa faţă de spectator, nu i se supune, nu e sclavul lui. Şi de aceea în teatru, secole de-a-rândul, spatele a fost interzis: sala plină de personalităţi importante nu admitea ca modestul actor să o ignore o clipă. El trebuia să i se adreseze, să o privească în faţă şi doar târziu, după Revoluţia franceză, actorii şi-au putut întoarce spatele pentru a afirmă că pe scena se naşte o altă viaţă ce ignoră autoritatea sălii. Teatrul se libera astfel de prestigiul unei săli de stăpâni. Atunci, îmi spune Brook, « s-a născut regia ».
În pictura spatele e rar, dar imaginile reluate în carte, confirmă că de fiecare dată când apare e pentru că un personaj se dedică m
