TANDEM • HRUŞCĂ / ŞEICARU.
O să continuu cu amintirile legate de concertele de după 1984. A luat naştere fără să ne dăm seama o marcă, un trend, o reţetă de concert de foarte mare succes. Mulţi s-au bucurat, alţii nu au văzut cu ochi buni! Noi ne-am văzut de treaba noastră!
În 1986, am fost solicitaţi să cântăm la Tg. Jiu, pe stadionul din localitate. Nu ştiam cine va mai cânta cu noi, cine va mai fi pe afiş. Doar când am ajuns la "locul faptei" am aflat că aveam de susţinut spectacolul absolut singuri, că de fapt pe acele afişe nici nu erau scrise numele noastre în întregime, ci doar: "Concert extraordinar, Hruşcă şi Şeicaru"! Nu că nu eram obişnuiţi cu astfel de evenimente, dar nici chiar aşa... singuri pe stadion. A fost doar începutul! De la acel concert, am tot ţinut-o lanţ... concert după concert, în săli de sport, pe stadioane, în aer liber, în săli mai mult sau mai puţin convenţionale.
Am ajuns la Tg. Jiu destul de târziu, cu 15 minute înainte de ora începerii concertului nostru. Am sosit direct pe stadion, ni s-a permis să intrăm cu Oltcitul până la scenă. Când am coborât din maşină am rămas înmărmuriţi! Stadionul era plin, am aflat că în spectacol nu mai era nimeni în afară de noi, aveam de cântat cel puţin două ore live! Pe vremea aceea nu se prea făcea playback, că nu concepeam să nu cântăm decât "pe bune"! Singura noastră problemă era sunetul, calitatea lui. La acel concert sunetul era asigurat de Poştă. Aveam staţia Poştei, un ansamblu de vreo 20 de boxe înalte de 1,30 m, înguste, înclinate spre public, aranjate la vreo 5 m distanţă între ele, acoperind toată suprafaţa dinaintea tribunei principale, tribună arhiplină, lumea stând şi pe iarbă... sunetul care ajungea la spectatori avea însă multe medii şi înalte, mai puţine frecvenţe joase! Lumea voia să ne vadă, să ne asculte, nu conta sunetul, nu conta decât întâln
