Ani buni am asistat la un minunat concurs care ar merita din plin numele de sacoşă-viteză. Cele mai puternice concurente de la noi din bloc erau Tanti Dana şi Tanti Tanţa, fiecare având alături câţiva copii. Aceste două vecine locuiau la parter, una de o parte a scării de intrare, una de cealaltă, cu geamurile spre strada pe unde treceau camioanele care aprovizionau magazinele de la blocul din faţă.
Strategia era următoarea: în bucătărie, fiecare avea pregătite sacoşe şi bani, permanent exista un planton care urmărea apariţia camioanelor. Când maşina apărea la colţul străzii, plantonul slobozea un strigăt războinic, înhăţa sacoşele şi banii şi fugea să ocupe un loc cât mai apropiat de uşa de fier din spatele magazinului, unde se forma coada. Nu se stătea la coadă în magazin, ci afară, iar marfa care se vindea era nici jumătate din cantitatea adusă. Restul era păstrată pentru relaţiile vânzătoarelor, care aveau un statut privilegiat în societatea comunistă, multilateral dezvoltată. Practic, o vânzătoare de alimentară era o doamnă. Când ajungeai la stadiul ca doamna Nuţi să-ţi oprească ceva, însemna că ai urcat o treaptă, erai deja cineva.
Proba de sacoşă-viteză necesita reale calităţi, care pot fi împărţite în două clase, în funcţie de momentul competiţiei: în prima fază, erau necesare mai cu seamă spiritul de observaţie, pentru a nu rata apariţia camionului cu marfă, viteză pentru depăşirea adversarilor şi isteţime, pentru a găsi cele mai bune culoare de fugă, altfel te-ai fi împiedicat în puradeii altor competitori, şi ei bine pregătiţi, iar în partea a doua, când trebuia menţinut locul la coadă până la apariţia întăririlor din familie, erau necesare coatele de fier, echilibrul pe picioare, forţa psihică pentru a rezista intimidărilor de tipul "tu nu erai, băi, aici, ia ieşi din rând".
În funcţie de bioritm,
