Televiziunile vuiesc despre situaţia din sistemul de sănătate, de mult trecută de limitele suportabilului.

În toamnă, în fiecare toamnă, se întâmplă acelaşi lucru cu educaţia. În ultima lună, coaliţia ţipă ca din gură de şarpe în legătură cu situaţia bugetară moştenită - mult mai rea decât orice prognoze preelectorale. Exemple ar mai fi, dar mentalitatea e aceeaşi: panica stridentă stârnită de situaţii sau fenomene pe care nu ni le-a ascuns nicio forţă mai ocultă decât inconştienţa colectivă.

Întrebarea incomodă, care se impune pe atât de frecvent pe cât este de evitată, este de ce România şi românii sunt atât de inconştienţi şi rupţi de realitatea care-i înconjoară? Ce ne face să ne amăgim că lucrurile sunt mai puţin grave decât citim în ziar sau vedem la ştiri? Cât de izolat este colţul nostru de lume de nu vedem putreziciunea de dincolo de microcosmosul nostru individual?

Vria în care a intrat sistemul sanitar nu mai este de mult o ştire - aproape că e absurdă indignarea afectată cu care tratează massmedia acum tematica în cauză, de parcă nimeni nu ştia de ea. Medicii tineri pleacă cu sutele în Vest de ani întregi, nivelul investiţiilor e inadmisibil de foarte mult timp. Facultăţile de medicină în care examenele se iau pe bani nu mai surprind pe nimeni. Unde ar fi ingredientele acelei situaţii atât de neaşteptate care pare că acum ne-a lovit în moalele capului, dacă ne luăm după emisiunile TV?

Învăţământul se află în aceeaşi poziţie. Notele date pe şpagă, salariile lamentabile ale profesorilor, reformele făcute pe genunchi la fiecare doi ani - nimic din aceste lucruri nu reprezintă noutăţi. Şi totuşi, fiecare toamnă aduce cu ea noi lamentări despre declinul acelui miraj malign care e imaginea învăţământului românesc de glorie. Ne comportăm ca şi cum aveam un sistem ce fabrica laureaţi Nobel până săptămâna trecută,